Azi într-o parcare dintr-un hipermarket mi s-a întâmplat o minune. În timp ce duceam căruciorul spre maşină, un ţânc se ia dupa mine şi bolboroseşte ceva. Sunt singur, răcit cobză, afară e ger, îmi curge nasul şi urechile îmi sunt înfundate. Nu înţeleg bine ce zice, dar îi arunc o vorbă în speranţa că scap de el repede: „Dispari!”. Din zgârcenie, dar mai ales din frica să nu-mi fure portofelul pentru că mereu sunt aiurit, încerc să mă feresc de cerşetorii din parcări. Zilele trecute îmi povestea un văr cum i-au furat nevestăsii geanta din maşină în timp ce ei băgau cumpărăturile în portbagaj. Şi pentru acest motiv dar şi pentru că nu vreau să încurajez cerşitul, din principiu nu dam nimic şi încercam să fiu cât mai ferm în relaţia cu cerşetorii, adresându-mă scurt dar ferm: „Dispari!”. Nevastă-mea nu înceta să mă critice şi să rămână stupefiată de limbajul meu, mai ales la stop în intersecţii şi de multe ori m-a certat pentru asta. Mie însă nu mi se părea deloc că folosesc un cuvânt urât: eu doar doream să par ferm şi să le dau de înţeles că se milogesc degeaba la mine, şi poate pentru că mi-a mers până acum, foloseam această expresie ca pe un salut pentru cerşetori.

Nu astăzi însă. După ce îi zic „dispari!”, într-o fracţiune de secundă realizez că vroia căruciorul, ca să recupereze moneda de 50 de bani. Culmea că chiar mă gândisem că nu mi-ar strica să vină vreunu să mă scape de cărucior, ca să nu mai pierd eu timpul ducându-l la locul lui şi să stau  afara în aer rece fiind bolnav. Şi după aceast moment, regretând că l-am gonit şi crezînd că a plecat, aud cu o voce subţire, caldă dar fermă în acelaşi timp, îmbrăcată în puţină revoltă, dar fără pic de răutate sau prefăcătorie: „De ce să dispar? De ce să dispar?”. Am rămas blocat, dintr-odată am devenit cel mai mic om din lume şi îmi venea să intru în pământ. Cine se aştepta la o asemenea replică? Mă aşteptam să plece sau să continue să se roage de mine să îi dau căruciorul, mă aşteptam să stea să vadă că poate mă răzgândesc, dar voinicul care nici măcar nu îmi ceruse bani, ci doar se oferise să îmi facă un serviciu pe care oricum şi eu mi-l doream, s-a apărat cu cea mai neaşteptată şi dureroasă replică, dându-mi mat de la prima mutare. M-am întors pentru o clipă să văd mai bine mogâldeaţa care a avut curajul să îmi stea împotrivă cu o asemenea replică. Am văzut doi dinţi ştirbi şi un nas din care curgeau muci cu nemiluita. Puştiu avea în jur de 5-6 ani, era mic de statură, înfofolit bine şi vorbea foarte clar şi foarte frumos.

I-am dat repede o ciocolată în speranţa că voi obţine măcar o fărâmă de iertare. „Mulţumesc frumos”, îmi zice. „Cu plăcere”, îi zic, fiind încă o dată convins că sunt în faţa unei adevărate conştiinţe. Desface ciocolata şi se apucă să o mănânce. Bag bagajele în portbagaj, unul câte unu. „Îţi dau şi un iaurt?” îi zic. „Da-mi”, îmi zice, iar mai apoi adaugă satisfăcut: „e bună ciocolata!”. Termin şi îi dau căruciorul. Plec şi în maşină aud în urechi replica lui: „De ce să dispar? De ce să dispar?”

Am primit o lecţie dură dar poate doar prin această lecţie puteam să fiu convins că socoteala mea şi gândirea mea sunt total greşite. Mereu am socotit că nu e bine să dai bani la cerşetori, mai ales la copii. Dacă nimeni nu le-ar da, părinţii nu i-ar mai trimite acolo. Am auzit astfel de cazuri, părinţi care îşi trimit copiii la cerşit şi dacă nu fac norma, dorm afară sau primesc bătaie. Am văzut cu ochii mei cerşetori care făceau dute-vino între muncă şi crâşmă. Mă gândeam eu că nu e bine să dau bani la copiii care stau prin intersecţii pentru că îşi riscă viaţa şi sănătatea tocmai pentru că cei slabi de înger se lasă influenţaţi şi le aruncă un ban. La toţi foloseam această expresie: „Dispari!” şi oricât de mult a încercat nevastă-mea să mă convingă să nu o mai folosesc, nu a reuşit. A fost nevoie să întâlnesc un pui de om care nu doar că m-a doborât de pe soclul meu: Gigel cel corect, milostiv dar nu oriunde şi oricui, care are grija de copii şi nu le dă nici un ban pentru ca părinţii să nu îi mai trimită la produs, dar şi să mă facă să mă simt ultimul om, pentru felul urât în care vorbesc. Puştiu nu doar şi-a apărat demnitatea, dar şi-a apărat-o printr-un cuvânt puternic la care nu doar ca nu am găsit ce să răspund dar  i-am dat şi mai mult decât îmi ceruse el, şi nu din milă ci din respect şi teamă faţă de o aşa stare de spirit.

Nu cred ca puştiul să mai fi auzit de la cineva respingerea primită de la mine. Puţini sunt la fel de răi ca mine, iar majoritatea probabil i-au răspuns cu „nu” sau cu „du-te mă de aici”. Sunt absolut sigur că prima dată a auzit aceste cuvinte, dar starea lui de spirit a fost la înălţime. La urma urmei, de ce să dispară? Ce rău făcuse că îmi cerea căruciorul? De fapt şi de drept eu trebuia să îi fiu recunoscător pentru că oricum pentru mine 50 de bani nu sunt nimic, iar conştiinţa de cetăţean civilizat mă obliga să duc coşul la locul lui. Fiind răcit şi afara fiind ger era un inconvenient pentru mine, deci pe lângă faptul că nu îmi cerea nimic, puştiul era chiar răspunsul unei nevoi şi unei dorinţe pe care chiar mi-o manifestasem în gând în timp ce plimbam căruciorul spre maşină prin parcare. Şi chiar dacă nu aveam nevoie de cineva care să îmi ducă căruciorul, la urma urmei cine eram eu să îi spun lui să dispară? Nu doar că nu aveam puterea să îl fac să dispară, nu doar ca nu aveam motiv pentru a-l face să dispară, chiar dacă aş fi avut puterea. Chiar dacă aş fi folosit „pleacă” în locul lui „dispari” – pe care bineînţeles l-am folosit la figurat – eu nu aveam nici un drept să îi spun lui să plece.

Întorcându-mă pe drum şi fiind încă în starea de şoc produsă de această întâlnire de gradul 3, eram aproape sigur că mă întâlnisem cu un înger. Dumnezeu voia prin acesta să mă îndrepte ca să nu mai folosesc acest urât cuvânt cu care probabil am rănit foarte mulţi dintre „fraţii cei mici” ai Domnului. Mi-am adus apoi aminte că puştiul a mâncat, nu doar că mi-a spus că e bună ciocolata, dar l-am şi văzut cum mânca din ea în timp ce îmi băgam bagajele în portbagaj, deci minunea e şi mai mare: un astfel de om chiar există, o astfel de conştiinţă trăieşte la marginea lumii, arătându-ne nouă cine suntem şi cât de răi putem fi. Ei sunt judecătorii noştri aici şi mărturia că noi toţi cei care avem de mâncare şi stăm liniştiţi ignorându-i pe ei şi gândind că noi suntem mai îndreptăţiţi la pâine decât sunt ei, vom da socoteală.

De Crăciun, am vizitat o familie săracă de ţigani, le-am dus câteva dulciuri pentru copii. Înainte să mă duc la ei, mă gândeam să le duc şi bradul meu artificial cumpărat dar rămas nedesfăcut pentru că acasă nu am mai fost la fel de învăluit de spiritul Crăciunului ca în magazin când l-am cumpărat. M-am oferit întâi să-l dau unui prieten care mi-a recomandat însă să-l dău acestei familii că sigur au nevoie. Mă gândeam că nu vor da ei 50 lei pe un brad, cel mult poate vor avea câteva crengi cerşite prin piaţă. Când am ajuns la ei însă, am rămas surprins: brad aveau, doar că era pus afară, neîmpodobit. Cei 6 copii ai unei ţigănci de 28 de ani trăiesc într-o cameră de 2-3 metri, iar bucătăria e şi mai mică. Auzisem de situaţia lor, ştiam că sunt mulţi şi că au o casă mică, pe lângă celelalte lipsuri, dar legat de brad nici nu îmi trecuse prin cap că nu doar bradul în sine şi podoabele pentru împodobit ar fi o problemă pentru ei, ci mai ales unde să-l pună. Nevoile şi problemele oamenilor aflaţi în lipsuri sunt atât de mari încât mulţi dintre noi nici nu le putem evalua chiar dacă avem toate informaţiile. Nu doar nepăsarea şi ignoranţa noastră sunt de vină. Obişnuinţa cu binele, mai mult sau mai puţin, traiul chiar şi cu minimul necesar şi lupta pentru supravieţuirea şi propăşirea noastră ne schimbă capacitatea de a înţelege unele realităţi simple. Sinapsele noastre care percep şi analizează chiar cele mai banale aspecte ale sărăciei şi suferinţei sunt atât de deformate încât până când nu luăm contact direct cu aceste lipsuri nici nu ni le putem imagina.

Niciodată nu m-am gândit că voi întâlni un cerşetor atât de profund. Am mai cunoscut diverşi oameni, unii chiar nebuni pentru Hristos, am cunoscut chiar o fată care uneori plânge în timp ce cerşeşte, se leagănă precum copii orfani şi cântă „Există Dumnezeu, există Dumnezeu”. Acestei fete i-am dat într-o zi o sumă mai mare de bani, m-am gândit să ascult de Pr. Arsenie Papacioc şi să nu dau cel mai mic bănuţ. Mai apoi însă mi-a trecut prin cap că poate nu va folosi banii cum trebuie şi îşi va lua aurolac sau alte prostii. Data următoare când m-am întâlnit cu ea mi-a spus: „Mai dă-mi bani, că am luat carne de ei, am mâncat toţi”. Am rămas şocat şi atunci pentru că nu doar că nu am întrebat-o ce a făcut cu banii, dar eu o credeam retardată, iar în plus nu văd de ce mi-ar fi dat explicaţia tocmai mie şi cum de m-a ţinut minte şi cine erau toţi?

Cred că fiecare a avut astfel de întâmplări. Patericul este plin şi Biserica ne îndeamnă să avem grijă de cerşetori, deşi uneori ne îneamnă să ne dăm obolul la construcţia de mega-catedrale. Cert este că pe cât ne afundăm în criză, pe atât mai mulţi oameni ajung în situaţia de a cere ajutorul celorlalţi. De Crăciun am fost la ţară şi o mătuşă ne povestea că s-a ieftinit porcul, de la 8 lei kilogramul, anul acesta a ajuns la 5 lei şi nici aşa nu prea a cumpărat lumea. Îmi mai povestea că în cimitir s-a înmulţit numărul celor care cerşesc, şi nu sunt doar ţigani,  sunt chiar şi români, oameni ca noi care nu mai au ce să mănânce. Sărăcia se apropie încet-încet de noi toţi.  Nu doar cei defavorizaţi şi din familii distruse ajung să ceară, nu doar bătrânii şi ţiganii sunt lipsiţi, ci încet-încet vor ajunge cât mai mulţi să ceară ajutorul celor care au. Iar dacă cei care au nu vor fi la înălţime şi vor pierde această oportunitate de a arăta că le pasă, Dumnezeu va îngădui războiul pentru a mai face încă o cernere. Să nu pierdem această şansă şi să căutăm să facem istorie. Prin atitudinea noastră putem schimba încotro merge lumea. Nu politicenii fac istorie, ei doar sunt spuma noastră, ce e mai rău din noi ajunge acolo sus. Dacă noi ne vom schimba, cei de jos, peste 10-20 de ani poate va ajunge şi acolo sus unul care să se uite în jos şi să ia seama la cei cărora le este dator. Însă dacă noi continuăm în lupta nebună pentru nimicnicie, nimicnicie vom avea.