Nu ma asteptam sa ma gandesc atat de curand la speranta, dupa ce tocmai incercasem sa-mi justific pesimismul meu,  bineinteles ambele tratate intr-o dimensiunea istorica si colectiva, caci despre mine nu doar ca nu imi place sa vorbesc, dar nici nu vad de ce as face-o, demersul principal al acestui blog fiind indreptat spre cautarea unui dialog despre lumea in care traim, dar mai ales dorind sa-mi verific si sa-mi testez perspectivele mele in raport cu ale altora.

„Vinovati” pentru aceasta sunt Plesu si Liiceanu carea au lansat noua lor emisiune de 50 de minute de la TVR cu tema „Despre speranta”. In paranteza fiind spus, RUSINE TVR! ca ignora aproape total internetul si nu ofera inregistrari ale emisiunilor – ar avea multe de invatat de la BBC care nu doar ca nu mananca banii contribuabililor degeaba dar sunt chiar lider pe media online si multumiri in schimb Radio Dobrogea care ne ofera inregistrarea si rugaminti sa o tina tot asa, tema urmatoare anuntandu-se si mai interesanta: „despre prostie”.

Am purces sa vizionez emisiunea dintr-o atractie greu de explicat pentru felul de vorbi al lui Plesu, mai putin fiind incantat de statura sa duhovniceasca care lasa de dorit si care ma dezamageste deseori, intristandu-ma ca un om atat de destept si de cultivat precum domnia sa, inca vorbeste despre tainele credintei precum un copil mic si se lasa prins in meandrele filosofiei si abstractiunilor dintr-o infantila jena de a patrunde deplin intr-o marturisire fireasca si fara ocolisuri a credintei. De altfel, oarecum Plesu declara in emisiune ca nu doreste sa fie un marturisitor al credintei (caci sunt altii care sa o faca)– lasandu-ne insa sa deducem ca totusi si-a pus problema si probabil tocmai pentru a nu fi catalogat astfel pastreaza o jena timida de a se recunoaste pe sine crestin si de a sustine un discurs chiar filosofic din postura de crestin si nu doar de intelectual/scriitor/om de cultura citit si care doar are unele cunostinte si inclinatii catre crestinism. Recunosc in Plesu teama incepatorului in credinta care ii este rusine sa se marturiseasca crestin si tine neaparat sa se justifice in ochii celorlalti de calibrul sau, nereusind sa mearga pana acolo incat sa spuna „DA, eu cred, si nu trebuie sa ma justific”, preferand sa invarte vorbele si ideile pe toate partile si lasand doar pe ici pe colo sa razbata optiunea sa si preocuparea pentru lucrurile grave pe care inteligenta si seriozitatea il impiedica totusi sa  le ignore. Probabil il judec gresit pe Plesu, dar peste ani si ani nu pot sa il iert ca a scris la foaia pornografica a lui Dinescu – Plai cu boi – justificandu-se ca nu a putut sa refuze un prieten si ca a facut-o pentru prietenia sa cu acesta. Iata cum ezitand atunci, ezitarile inca exista, lanturile nu s-au rupt deplin si Plesu inca trebuie sa manifeste curajul pe care il invoca chiar in emisiunea despre speranta si sa incerce sa practice si marturisirea de care se fereste. Macar ca sa vada cu ce se mananca, caci acelasi lucru il indeamna subtil si el pe Liiceanu sa faca cu privire la credinta in general.

Cu toate acestea, Plesu este un izvor de revelatii, emisiunea mi-a placut foarte mult si va recomand sa aveti rabdare sa o vedeti pana la sfarist. Initial, m-am cam incruntat, aducandu-mi aminte de un articol citit chiar ieri pe Razboi Intru Cuvant despre Seraphim Rose in care ni se atrage atentia ca antihrist va veni in intampinarea nevoii oamenilor de religie dar va fi o religie in care Hristos va fi uitat. Cam asa incepe si emisiunea despre speranta care pare o discutie nu doar filosofica de vreme ce invitatii trateaza si problema din punct de vedere religios si cam asa continua pana la sfarsit – nu cred sa fi fost mentionat vreodata numele Mantuitorului si importanta Jertfei sale, apelul la religie facandu-se in termeni generali, singura specificitate legata de crestinism fiind in principal invocarea Sf. Apostol Pavel. Dupa aceasta incruntare insa, mi-am propus sa fiu totusi atent si sa incerc sa ma folosesc de ce pot, cum pot. Cel putin plasticitatea discursului si enumerarea diverselor perspective asupra sperantei m-au folosit foarte mult. Dar si observarea raportarilor celor doi m-a facut sa ii cunosc mai bine si prin asta sa mi-i apropii, intelegand putin mai bine si ezitarile lor. Mi-a placut indeosebi si felul amuzant cum a explicat Plesu falsul mod prin care cei care nu cred invoca luciditatea ca argument forte al nepasarii lor. In schimb, perseverenta cu care Liiceanu este sigur ca indoiala este si trebuie sa fie o constanta a tuturor celor care cred este cel putin exagerata – sau poate ca sunt eu prea naiv ca sa o realizez. De altfel, daca ma gandesc bine, desi atunci cand am vazut emisiunea, repetarea faptului ca credinta este un dar mi s-a parut ca Liiceanu il foloseste putin intr-un registru autojustificator si incorect, acum inteleg ca de fapt are dreptate, credinta este un dar iar cei care nu il au, chiar au o problema. Deci, desi Liiceanu pare si mai departat de un ethos ortodox veritabil – nu ca Plesu ar fi foarte aproape – la o cantarire mai atenta si fara ranchiuna, stangaciile sale deconspira ca totusi omul cauta si a cautat mult si a inteles mult.

Pare copilaresc sa fac eu o analiza a ideilor celor doi giganti, dar aseara tocmai am recitit cateva capitole din Paisie Aghioritul si ma uimesc cand vad doi oameni – chiar daca sunt ei filosofi – discutand despre probleme serioase atat de marginal fata de crestinism. Este interesanta insa expunerea temei sperantei intr-un discurs filosofic abordabil si cuprinzator din care multe idei frumoase  cum ar fi de exemplu mentiunea ca in religie exista legarea temei sperantei de tema rabdarii si tema asistentei. Tot o idee foarte frumoasa expusa de Plesu este ca la nivel colectiv, poate totusi nu traim sfarsitul, vom plati un cost, dar va trece si asta. Si legat tot de istorie, domnia Sa da sanse mai mari reusitei individuale pe un fond aflat intr-o dezordine temporara decat in sperante vagi colective, adica pe sleau spus Plesu da sanse mai mari celui care lupta cu greul intr-o lume care ii sta impotriva, decat salvarii colective.

Deci daca la inceput gandisem ca emisiunea asta poate fi un prototip pentru un Trinitas al lui antihrist, deoarece oamenii astia vorbesc foarte frumos despre spiritualitate fara a spune insa nimic despre Hristos – desi Plesu aminteste tangential ca Dumezeu este Persoana – in final sunt linistit: Plesu nu crede in mantuirea colectiva, deci nu ar putea sa creada in antihrist care asta va oferi lumii. Nu am inteles insa din aceasta emisiune daca domnul Plesu crede sau nu in ingeri: desi am incercat sa ii citesc cartea sa „Despre ingeri” mi s-a parut SF, la un moment dat chiar am simtit un iz de crunta inselare din cauza diluarii sensurilor si a termenilor. Poate o sa imi fac curajul sa o abordez inca o data, sa vedem insa cum vor evolua cei doi in urmatoarele emisiuni.