Am vazut ieri filmul cu Pr. Iustin taind tortul la 91 de ani [1]. M-a impresionat profund, m-a facut sa ma gandesc la viata lui si sa ma minunez cum de inca se tine asa de bine dupa toate cate a suferit si dupa toate cate a facut. Uneori ma intreb cu o curiozitate bolnava cum de il mai tine Dumnezeu pe parintele printre noi: ca sa ne folosim noi sau ca sa se desavarsasca el? De folosit nu stiu cat de mult ne folosim noi, mai ales ca parintele nu prea mai primeste oameni. Cu siguranta insa poate ca si sfintia sa mai are de lucrat, chiar dupa toate cate a facut. Imi povestea cineva ca parintele i-a marturisit o data ca daca ii e teama pentru ceva, ii e teama ca a cam judecat ierarhii. Pai daca parintele i-a judecat, inseamna ca noi i-am si omorat, de nenumarate ori. Si daca si pr. Iustin se teme, chiar daca teama este normala sa existe si la sfinti, ce sa mai zicem noi?
Am fost mereu uimit de felul cum privea Pr. Teofil moartea, deseori el marturisea ca el se cam vede mantuit, nu vede de ce nu l-ar mantui Dumnezeu. Si Pr. Arsenie povesteste despre o discutie avuta cu Pr. Teofil pe tema asta. Intr-adevar, a spune ca te mantuiesti, este echivalent ca a spune ca esti smerit, ceea ce daca o spui, este o dovada clara a faptului ca nu este adevarata. Dar pe de alta parte, si Pr. Teofil avea argumente si explicatia sa era destul de plauzibila: a dus o viata in cautarea lui Dumnezeu, a incercat mereu sa se depaseasca, a cautat sa fie un om care raspandeste bunatatea si binele in jurul lui si nimeni nu poate sa nege asta (asta zic eu). Eu sunt sigur ca Pr. Teofil s-a mantuit, a fost un om plin de har si care radia bucurie intr-un mod tangibil.
Dupa ce a nasit o tanara pereche din Craiova, dupa slujba si cuvantul de la biserica, in curtea bisericii, in timp ce mirii erau felicitati de rude si prieteni, Pr. Nicolae Tanase [2] se intalneste cu un alt preot tanar pe care il cunostea probabil de ani de zile si cu care nu se mai vazuse de mult timp. Se uita lung la el, se uita si la mine, se uita inapoi la parintele zambind cald si bucuros de reintalnire si spune: „viata…” dupa care face o lunga pauza ca si cum ar fi tinut un intreg discurs. Sau mai bine zis o intreaga conferinta. Intr-adevar parintele nu mai avea ce sa spuna, ne-a invatat multe in nenumaratele conferinte tinute studentilor craioveni si de prin alte parti. Dar mai ales ne-a aratat prin viata lui. Aproape zilnic ma gandesc la scena asta, si cuvantul asta rostit de parintele imi rasuna in urechi, s-a intiparit ca o melodie. Nu imi mai aduc aminte ce a spus dupa el si nici daca a mai spus ceva. Am avut ulterior (dar nu imediat dupa asta) o scurta discutie cu dansul pe niste probleme organizatorice, dar nimic legat de conferinta anterioara care era alcatuita dintr-un singur cuvant: „viata”. Stiu si eu ca in preajma sfintilor ne folosim si doar de prezenta acestora. Stiu si de sfantul care a fost pus sa bata orasul in haine de calugar ca sa marturiseasca doar prin haina sa (a fost praznuit acum 2-3 zile). Am inteles acum insa cum se poate intampla practic acest lucru, prin cuvantul pe care l-am auzit de la Pr. Tanase: „viata”. La luni dupa acest moment, nu prea imi mai aduc aminte predica si cuvantul tinut dupa slujba, dar imi aduc aminte acest cuvant.
Departe de a fi obsedat de filosofie sau mai bine zis de filosofari, nu pot evita sa gasesc aproape in fiecare zi o noua „aventura” pe tema asta, o noua problematizare, intrebari, cautari, investigatii, uneori chiar si indemn la fapte, care toate pornesc de la acest cuvant. Oarecum e firesc, viata este ceea ce se intampla in fiecare zi, deci este normal ca viata sa fie preocuparea oricui, dar unii oameni sunt obsedati de moarte, altii de timp, altii de slabit etc. Nu stiu ce am facut eu ca sa primesc un asemenea dar, ca obsesia mea sa fie viata, o tema filosofica cu atat de multe „subteme”, ramuri, fenomene si mai ales cu atatea intrebari care inevitabil starnesc noi si noi intrebari. Din pacate, inca nu stiu cate fapte a reusit sa produca acest indemn, dar sper ca asa cum gandul o ia inaintea faptei, sa reusesc sa duc la bun sfarsit binecuvantarea primita de la parintele, caci eu asa am primit acest simplu si banal cuvant ca pe o mare binecuvantare si ca pe un indemn. Dar sa dau mai bine cateva exemplificari referitoare la problematizarile mele incepute mai ales din momentul evocat mai sus.
La inceput, in perioada ulterioara intalnirii cu parintele, ma preocupa mai ales oare ce a avut in cap parintele, ce l-a determinat pe el ca sa spuna cuvantul „viata”. Pr. Tanase nu este deloc un om superficial, care sa arunce cu cuvintele de complezenta si la intamplare. Fiecare cuvant are un rost al lui, bine definit. Mi-am dat seama de asta, mai ales din cele cateva predici care sunt inregistrare si disponibile digital si pe care parintele le-a tinut la Valea Plopului [3]. Deci, cuvantul nefiind aruncat la intamplare, cu siguranta avea un raison d’etre si dincolo de argumente, mult mai echivoc a fost in acest sens impactul pe care l-a avut peste timp asupra mea. Am inceput asadar sa ma gandesc la ce ar fi putut sa se refere parintele. Poate se referea la faptul ca viata trece repede, ca e scurta, ca nu mai avem puterea sa facem toate cate puteam face in tinerete. Poate se referea la faptul ca timpul trece, un argument in acest sens ar fi fost si circumstantele momentului si ale locului (intalnirea cu o persoana draga dar cu care parintele nu se mai vazuse de mult timp). Tot legat de circumstantele momentului – faptul ca tocmai nasise pe niste tineri – poate parintele dorea sa sublinieze solemnitatea momentului, faptul ca o familie se nastea si astfel viata merge inainte.
Nu lipsit de importanta este si faptul ca in toata activitatea sa, parintele s-a luptat pentru viata. Importanta apararii vietii este pentru multi doar o declaratie cu care sunt de acord, insa pentru parintele Tanase apararea vietii este o misiune la fel de importanta precum misiunea unei armate in timpul razboiului. Ba poate chiar mai importanta si mai eroica, pentru ca daca o armata in general se lupta doar cata vreme crede si stie ca are sanse, pentru ca mai apoi sa capituleze, parintele mereu subliniaza ca din toata lupta impotriva avortului care se duce in Romania, daca o sigura viata este salvata, am invins. Si de aici, putem trage concluzia ca pentru parintele Tanase, viata este suprema, lupta pentru viata este cea mai importanta si prin urmare de aceea parintele a transmis acest cuvant, l-a infipt in inimile noastre precum un clopot care bate in permanenta, ca sa ne amintim si noi si ca sa fim treji. Cu siguranta daca Pr. Tanase nu ar fi avut in spate faptele sale prin care apara viata, cuvantul „viata” spus de el nu ar fi avut aceeasi greutate si nu ar fi starnit in mine atata interes si atata problematizare.
„Viata este viata, dar e si multa amagire imprejur”. Aceste cuvinte le-am auzit de la Dan Puric care le atribuie unui taran care a raspuns la intrebarea „ce este viata”, intrebare pusa de un etnograf care bantuia prin diverse sate. Adeseori imi aduceam aminte de ele si cugetam la ele, chiar inainte de intalnirea cu Pr. Tanase. Inca nu am descifrat aceste cuvinte, inca nu inteleg mesajul deplin. Partea a doua, cu amagirea dimprejur este usor de inteles, o traim fiecare, suntem raniti de amagiri si gustul amar al acestora ne agaseaza pe fiecare din cand in cand, cu intensitati variabile, dar fara ca amprenta lor „gustativa” sa dispara niciodata din memoria noastra. Mai degraba dispare substanta amagirii, forma concreta pe care aceasta o ia intr-o anume ipostaza decat senzatia de efemer si de desertaciune pe care amagirile in care ne-am lasat purtati ni le-au provocat. Inca nu inteleg insa prima parte: „viata este viata”. Singura directie in care am razbit ar fi aceea ca taranul lasa oarecum intr-un plan secund raspunsul la intrebare, viata e viata, asta e, ce intrebare e asta. Important este faptul ca omul nu traieste cum trebuie si se lasa amagit, se lasa inselat. Fie ca nu are un raspuns, fie ca il considera secundar, fie ca a dorit sa dea un raspuns poetic, sa impresioneze estetic pe cel care i-a pus intrebarea, cam acestea ar fi variantele pe care le-am inteles eu. Si totodata cu acestea, pe acelasi nivel plasez si intuitia ca ma insel total si ca de fapt raspunsul este altul, cu mult mai interesant si cu mult mai profund.
Viata oamenilor batrani si in suferinta este o alta preocupare a mea. Cum o fi oare sa traiesti intr-o camera, inchis, neavand nici un plan de viitor, nici o strategie pe care sa o urmezi, fara sa mai astepti ceva de la viata, ci pur si simplu asteptand moartea. Si nu oricum, ci plin de boli, aflat in suferinte, fara acces la servicii medicale si cu copii trecand pe la tine o data pe saptamana sau chair mai rar. Asa patimeste tataie, dar de fapt el nu patimeste pentru ca e mai mereu vesel cand ma duc pe la el. Utlima data cand l-am intrebat ce face, mi-a raspuns: „nu fac nici un ban”. Sugubat, tataie, nu-i asa? Am trecut apoi a doua zi pe la el si l-am intrebat din nou, din complezenta: „ce mai faci, tataie”. „Nici acum nu fac nici un ban”, mi-a raspus din nou, zambitor. Suferinta te invata, varsta si experienta sunt o comoara, iar rugaciunea si citirea Biblie il innobileaza pe om, chiar daca mintea nu mai poate cuprinde multe si inima abia bate. Spre deosebire de mamaie, tataie nu vrea sa moara. Mamaie ne marturiseste ca se mai roaga cateodata ca sa o ia Dumnezeu, dar tataie zice ca nu conteaza cand mori ci cat de bine esti pregatit. Si culmea e ca el ar fi mai indreptatit sa se vaiete, suferinta lui e infinit mai mare decat a lui mamaie, insa materialul din care sunt facuti fiecare este altul si doar Dumnezeu stie ce si cum.
„Viata care ne traieste” – un titlu superb pentru o carte. Nu stiu inca despre ce carte e vorba, nu am reusit inca sa mi-o comand si ma intreb daca mai are rost sa imi cumpar carti avand in vedere ca citesc din ce in ce mai putin si deja nu mai am unde sa le pun. Intr-adevar, in general viata ne traieste. Ce inseamna asta? Inseamna ca traim impinsi de evenimente si de oameni, de ganduri, de nevoi. Nu noi determinam evenimentele, nu noi facem alegerile si ne conturam un drum in viata pe baza unor principii solide si pe baza unor alegeri pe care le cantarim indelung. Nu noi determinam viata noastra ci lasam viata sa ne duca unde vrea ea. Suntem reactivi in loc sa fim proactivi. Problema este destul de grava pentru ca desi „ce faci, te face”, adica in realitate desi noi suntem dusi de val, valul este de fapt doar intruparea vointei noastre si a acordului nostru formulat mai mult sau mai putin explicit in fiecare moment de cotitura, in realitate, incet-incet incepem sa ne lasam „facuti” de altii si de altceva, tocmai prin inactiunea noastra. Adica ne lasam in seama hazardului, desi unii banuim ca nu exista asa ceva.
As mai avea multe exemple de dat, multe le-am uitat pentru ca nu le-am consemnat la momentul lor. Dar de fapt, nu vorba conteaza ci fapta. Dar uneori are si vorba rostul ei in viata.
~ ~ ~ ~ ~ ~
NOTE
1. Pr. Iustin taie tortul la 91 de ani: http://www.youtube.com/watch?v=egyTbjCVfs0
2. Asociatia Provita – pentru nascuti si nenascuti: http://www.asociatiaprovita.org
3. Predici Pr. Tanase: http://www.ortodoxmedia.com/autor/1/Pr-Nicolae-Tanase