Azi am fost într-un hipermarket. Printre ritmurile muzicale ambientale, mi-a atras atenţia o reclamă: „Te-ai săturat să auzi de criză peste tot? [a urmat un mixaj de ştiri suprapuse despre creşterea preţurilor şi tăierea salariilor] Uită de criză! La noi găseşti preţuri începând de la 20 de bani!”. Ce dezamăgire! Reclama începuse promiţător… Chiar că se vorbeşte prea mult despre criză şi încă nu foarte multă lume a murit de foame. Despre ce vom mai vorbi oare când vom începe să auzim cum cutare sau cutare s-a dus pentru că nu a mai avut cu ce să cumpere mâncare sau medicamente? Deşi nu ştim încă dacă foamea va veni mai întâi sau războiul sau poate anarhia. Analizând situaţia, cea din urmă ar fi chiar varianta probabilă: disoluţia statului este deja un proces în desfăşurare, necunoscuta este doar pănă unde va merge. De foame este greu de crezut că vom muri de vreme ce încă avem terenuri nelucrate şi suntem din ce în ce mai puţini pe măsură ce natalitatea  scade şi emigraţia creşte.

Deci, după un început promiţător, reclama a continuat pervers, lansând ideea că dacă poţi cumpăra produse de la 20 de bani ai putea scăpa de criză. Dar cine ar putea crede aşa ceva sau cine ar fi impresionat de această reclamă nereuşită – cel puţin în partea a 2-a? Dacă aş da doi bani pe capacitatea intelectuală a realizatorilor de publicitate, aş crede că reclama a fost făcută ca să îşi bată joc de problemele oamenilor, dar pentru că imaginaţia realizatorilor pare a fi în criză,  încercând să facă o reclamă care să sublinieze că magazinul respectiv are şi produse ieftine, a ieşit … ce-a ieşit.

Reclama m-a făcut însă să mă gândesc mai profund la felul în care sunt oamenii afectaţi emoţional de criză şi aducându-mi aminte de feţele din ce în ce mai triste şi disperate pe care le văd, m-am întrebat dacă nu cumva durerea cea mai mare vine în primul rând din scăderea nivelului de trai, nu din faptul că s-ar fi ajuns la un nivel de trai insuportabil. Nu exclud excepţii dar, în general, nu am auzit oameni care să nu aibă ce să mănânce. Fac mereu recurs la mâncare pentru că în definitiv, foamete înseamnă când lumea moare de foame nu când nu mai poate să mănânce la restaurant. Recunosc că nivelul de trai nu constă doar din mâncare, ci include mult mai multe, dar simplific pentru a fluidiza discursul. Ca o paranteză, nu am auzit pe nimeni să renunţe la abonamentul TV pentru că este în criză.

Într-una din profeţiile ortodoxe despre sfârşitul lumii, se zice că înainte de sfârşitul lumii, oamenii vor trăi ca boierii şi boierii ca împăraţii. Eu cred că nu este exclus ca această profeţie să se împlinească acum. Dacă ar fi să comparăm viaţa omului modern care trăieşte la oraş în ziua de astăzi cu cea a ţăranului de acum 70-80 de ani în urmă, cu adevărat acum suntem boieri. Nu mi-am dat seama de asta până când, discutând cu bunicii de greutăţile pe care le-au avut în viaţa lor, am aflat că erau zile în care mâncau mămăligă uscată rămasă de la masa anterioară, încălzită din nou, sau că a fost o perioadă în care cu copii cu toţi dormeau împreună cu porcii pentru că nu aveau unde să doarmă. Omul modern de azi însă strâmbă din nas doar dacă i se strică aparatul de aer condiţionat.

Ce aduce nou criza în viaţa oamenilor ca să se justifice amarul, tristeţea şi deznădejdea care ne împresoară? Oare nu cumva aceiaşi oameni care cad acum în deznădejde şi spun „ce viaţă mai e şi asta?” nu sunt aceiaşi care dacă au avut bani să cumpere o Dacie acum 3 ani, mureau de ciuda dacă vecinul îşi cumpăra ultimul model de Mercedes şi îl acuzau şi atunci pe Dumnezeu că viaţa nu e corectă şi că ei nu au avut noroc?

A duce o viaţă simplă, dezlipiţi de tentaţiile materialismului este într-adevăr o provocare. A înfrunta lipsurile materiale, dar nu numai, mai ales când nu ai o înţelegere a rostului vieţii şi când nu te-ai obişnuit să întinzi mâinile către Dumnezeu care este Dumnezeu a toată milostivirea şi îndurarea, este o provocare şi mai mare. Este un curaj nebunesc şi o disperare care într-adevăr nu poate fi înţeleasă, deşi puţini sunt cei care nu au trecut prin valea plângerii. Cât de greu ar fi oare să înţelegem că suferim pentru că păcătuim?

Este cu totul de mirare cum aflaţi în necaz, la ananghie, în lipsuri şi în situaţii pe muchie de cuţit, oamenii încă sunt orbi şi surzi ignorându-L pe Dumnezeu în continuare, călcând poruncile parcă cu o râvnă şi mai mare, înjurând, hulind şi păcătuind direct proporţional cu marşul fatal al măsurilor de austeritate şi cu creşterea preţurilor. Chiar şi pentru un ochi neavizat nu este greu de observat delicateţea cu care Dumnezeu, în urma cererilor noastre repetate de a ne lăsa în pace, ne părăsesşte încet-încet, cu delicateţe, ca să putem vedea pas cu pas răul care vine în loc şi focul care începe să fiarbă în toată omenirea şi astfel, fără a ne prăpădi de tot, să Îl rugăm să se întoarcă în viaţa noastră şi să ne arate ce să facem.

Nu trebuie însă să ne mire reacţia oamenilor la criză deoarece deja am fost anunţaţi că aşa se va întâmpla în vremea Apocalipsei: „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.” (Apocalipsa 22,11) Acest verset este totodată o profeţie şi un îndemn. Profeţeşte cum se vor comporta nedrepţii în vremurile din urmă şi îi îndeamnă pe sfinţi să continue lupta.

Oare nu ar putea Dumnezeu să găsească o soluţie la toate acestea? Oare nu ar fi de ajuns o mică rugăciune, un mic gest din partea fiecăruia sau măcar o zi de post ca să îl înduplecăm pe Dumnezeu să ne scoată din mocirlă?

Domnul sărăceşte pe om şi tot El îl îmbogăţeşte; El smereşte şi El înalţă. El ridică pe cel sărac din pulbere şi din gunoi pe cel lipsit, punându-i în rând cu cei puternici şi dându-le scaunul măririi, căci ale Domnului sunt temeliile pământului şi El întemeiază lumea pe ele. (Regi I, 2#7)