Dupa ce prima integrare un UE a adus Greciei – dar si Europei – numeroase probleme, odata cu criza datoriei grecesti se naste o noua idee, creste incet-incet un nou plan care nu doar sa rezolve problema actuala, dar sa duca unitatea europeana pe noi culmi intr-un ritm la care nu sperau nici cei mai entuziasti aderenti ai acestei unitati.
Pe la inceputurile unitatii monetare europene, intrebati fiind daca le e frica de potentialul de competitor al noului bloc european care avea in sfarsit si o moneda unica, mai multi economisti americani se aratau indiferenti si nepasatori, opinia general acceptata fiind ca Europa nu va atinge niciodata integrarea Americii, fiind o cu totul alta marie desi cu aceeasi palarie. Spre deosebire de SUA, Europa este neomogena cultural, istoric si politic, este o constructie cu totul noua si destul de subreda, si in plus este trasa in jos de mentalitatea conservatoare care pusa in balanta cu pragmatismul american palea orice sansa de competitie reala la nivel economic si de ce nu si politico-miliar al blocului european versus Statele Unite.
De altfel, impasul Europei a fost sesizat de mult si mintile luminate ale conducatorilor de la centru au scornit o reformare drastica a sistemului politic, prin asa-zis-ul Tratat de la Lisabona, care desi poarta nomenclatura de tratat, este de fapt prima constitutie a unui viitor stat de sine statator, in comparatie cu o asocitatie politico-economica care era statusul Europei inainte de acest tratat. Tratatul rezolva ipotetic problema blocajului politic care era apanajul necesitatii unanimitatii in luarea deciziilor si introducea pilonii fundatiei a ceea ce ar fi urmat sa se construiasca apoi pas cu pas, anume un mega-stat in toata regula in care fiecare tara sa fie un fel de „regiune” si in care dreptul de auto-determinare al popoarelor sa fie redus la alegerea catorva parlamentari si a prefectului regiunii. In rest: canci guverne, canci presedinti, canci parlamente sau alte structuri nationale.
Odata nascuta ideea si pus la cale planul, principala problema o constituia aderenta in randul popoarelor a acestei idei, acceptarea ei de catre supusi. Si desi in majoritatea statelor a fost adoptat cu japca, fara a cere consintamantul popoarelor, acolo unde s-a cerut popoarele l-au respins, nu au fost de acord cu renuntarea la suveranitatea nationala emblematica fiind dificultatea adoptarii in Irlanda a acestui tratat.
Acum insa cand criza da o noua dimensiune unitatii si pune la incercare atat coerenta politica cat si solidaritatea popoarelor, noi orizonturi de actiune se deschid constructului european. S-au amuzat multi zilele curente cand se discuta despre impunerea asupra Greciei a unui guvern „tehnocrat” strain care sa colecteze taxele. S-a mai discutat si varianta ca o parte din impozite sa mearga direct la Uniunea Europeana si asta nu doar in Grecia ci peste tot. Incet-incet vedem cum se arata cu degetul asupra guvernelor si se cauta gasirea unor modele de dominare directa asupra populatiei prin guvern strain, s-a trecut de la etapa de dominare prin finante si credite si s-a ajuns la o noua etapa care pune bazele destramarii statelor sub forma actuala.
Ce va rezulta in urma unei eventuale cedari a suveranitatii din partea Greciei? Bineinteles, fiind surprinsi de aceasta „buna-vointa” din partea grecilor, nemtii si ceilalti europeni ii vor imprumuta pe greci cu oricat de multi bani va fi nevoie pentru a da un exemplu pozitiv si pentru a arata ca uniunea este viabila si are cum sa rezite in orice criza. Dupa Grecia insa va veni si Irlanda si Portugalia si Spania, si pas cu pas, modelul cedarii suveranitatii se va putea implementa si prin alte state, extinzandu-se in ultima instanta in toate statele europene si ducand astfel la o transformare mult mai rapida a uniunii, din uniune in federatie.
Marea necunoscuta va ramane insa rezistenta popoarelor. Dupa cum am vazut, in Islanda – tara aflata intr-o situatie oarecum similara cu Grecia – poporul a dat jos cu politicienii, nu a raspuns la solicitarile FMI-ului de a plati daunele facute de bancheri, a condamnat cativa bancheri (care intre timp s-au refugiat in Londra) si au renuntat la orice speranta de a intra in UE prea curand pentru ca nu au acceptat sa plateasca datoriile bancilor falimentare cu banii poporului. Dupa o mica revolutie, Islanda s-a intors la pescuit si la meserii mai impamantenite decat speculatiile in imobiliare si nu va trece multa vreme pana cand vom auzi de iesirea din criza si revenirea economica a Islandei.
Cel putin in Romania, cedarea suveranitatii nu se va face prea dificil, avand in vedere docilitatea poporului roman care a uimit pe toti conducatorii straini care au trecut prin Romania, prin intelegerea si umilinta cu care a acceptat masurile de austeritate fara a da jos cu guvernul, fara a face greva generala si fara a porni o noua revolutie. Graitor in acest sens este chiar o declaratie facuta de Berlusconi in cursul ultimei sale vizite la Bucuresti:
„Am ţinut să îl felicit pe domnul premier astăzi pentru modul în care Guvernul român a adoptat nişte măsuri foarte dificile, dure, pentru a stabili pierderile în domeniul bugetar. Fireşte, unele dintre aceste măsuri nu sunt deloc populare. Am apreciat această măsură de reducere a personalului bugetar, de reducere cu 25% a salariilor în instituţiile publice, de a mări vârsta de pensionare, de a spori TVA-ul la 24% şi de a reduce alocările pentru instituţiile locale. Sunt măsuri absolut nepopulare. Dar ele au fost necesare şi din cauza cererilor provenite din partea FMI şi UE”. (Antena3)
Iata asadar cum lasam sa treaca o criza buna, fara sa dam jos cu ticalosii si sa ne alegem propria cale si iata cum conducatorii abili care pun la cale noul soviet nu lasa sa treaca o criza buna si prin manipulari fine si bine lucrate, imping lucrurile in directia dorita de ei. Dar la urma urmei, ori ca esti sluga la domn pamantean, ori la european, nu-i tot aia? Ba poate chiar, strainului sa ii pese mai mult de noi si macar sa ne aplice normele europene ale muncii pe plantatie …
