Nu pot să nu vorbesc din nou despre greci, mai ales după o vacanţă de 10 zile petrecute pe meleaguri elene şi peste 1500 de km de călătorii cu maşina în nordul Greciei, de la Athos pâna la Meteore.

Nu întâmplator Grecia se află în centrul atenţiei şi al dezbaterilor conducătorilor lumii din ziua de azi. Nu poate fi întâmplător faptul că o ţară aşa de mică este acuzată că provoacă o nouă criză financiară, este arătată cu degetul şi se încearcă trecerea la un nou nivel al Imperiului European prin tentativele de preluare a suveranităţii totale ale acestei ţărişoare. Pe măsură ce trece timpul, am început să îmi întăresc din ce în ce mai ferm convingerea că acestea se întâmplă deoarece vrem-nu vrem, grecii au cea mai adevărată şi cea mai puternică credinţă dintre toate popoarele. Nu fac uşor această afirmaţie, şi nu cred în general în generalizări. Nu mă bazez pe cunoştinţe foarte vaste şi nici pe stereotipurile care în general îi caracterizează pe cei slabi de înger şi uşor impresionabili de varii superficialităţi care visează mereu la un „altceva” şi se raportează la un „dincolo” pe care nefiind ei capabili să îl dobândească dau vina pe poporul în care s-au născut şi pe societatea în care trăiesc şi nu pe propria mediocritate.

Nu aş ridica în slăvi credinţa grecilor, dar recenta vizită m-a făcut să îmi fac o imagine mai clară asupra lor şi mă determină să afirm cu convingere că au într-adevar o credinţă mai coaptă şi mai înrădăcinată ca a noastră. Sunt multe lucruri pe care le-aş putea aduce ca exemplu, dar o să povestesc doar unul. Şi în Grecia ca şi în România, ţăranii stau pe marginea drumului şi vând legume. Am primit o lecţie de credinţă neaşteptată de la un simplu ţăran de la care am primit şi discount de 50 de cenţi la o comandă de 1,5 euro pentru un kilogram de roşii şi care şi-a făcut şi cruce în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru că a făcut o vânzare. De fapt nu ştiu dacă pentru asta şi-a făcut cruce sau pentru că s-o fi gândit că sunt preot pentru că am barbă, dar aşa am simţit eu, că prin cruce, tăranul a dat slavă lui Dumnezeu pentru că a câştigat un euro şi că nu a stat degeaba pe marginea drumului.

Un alt motiv pentru care cred că Grecia este fruntea în ortodoxie, este ierarhia: este uimitoare diferenţa între atitudinea, ideile, pregătirea şi greutatea pe care o au ierarhi greci în comparaţie cu cei de pe la noi. Este adevărat că noi avem 50 de ani de comunism în spate, dar avem şi 20 de ani de libertate iar putregaiul trebuia curăţat până acum. Iată doar un exemplu de discurs din numeroasele pe care le putem citi pe blogul „Graiul Ortodox„:

„Urmărim cu toţii discuţiile despre a cincia tranşă a împrumutului pe care dorim să o încasăm de la Troica pentru a nu se prăbuşi economia ţării noastre. […] Prin urmare, cele referitoare la a cincia tranşă a împrumutului mi-au amintit de doza „drogului” pe care dependentul o aşteaptă cu foarte mare nerăbdare, doză pe care trebuie să o ia la anumite intervale de timp ca să nu apară simptomele privării de drog. Însă drogul îl menţine în laţul robiei.” (Ierotheos Vlachos – Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie)

Iată cum în timp ce ierarhii noştri vor să construiască Catedrala Mântuirii pe credit, un ierarh grec nu doar că a înţeles care este „pecetea” dar îndeamnă şi poporul să nu o primească ci să caute libertatea şi adevărul. Care ierarh pe la noi îşi îndeamnă poporul cu cuvinte ca acestea:

De aceea astăzi este nevoie de lideri care să spună curajos adevărul poporului şi nu de lideri care să îl ducă cu vorba şi să îl batjocorească, este nevoie de lideri care să propună cu onestitate soluţii şi să abordeze cu bărbăţie problemele legate de criză. Este valabil şi aici cuvântul: „adevărul este mai mare şi mai puternic decât toate” (III Ezdra 4, 35).

Aşa popor, aşa ierarhi. În vizita în Grecia, am avut bucuria să ajung şi la Mănăstirea Suroti unde este înmormântat Paisie Aghioritul. Am fost sâmbăta şi am prins şi vecernie cu episcop. Am întrebat apoi la ce ora este Sfânta Liturghie a doua zi şi am înţeles din puţina engleză pe care o ştia maica de la intrare că la 7:30 începe, slujba toată începând la 4 noaptea şi terminându-se în jur de 10. A doua zi dimineaţa, am ajuns la 7:45 şi parcarea mănăstirii era plină de maşini. Biserica era plină chiar la acea oră deşi nu văd de unde veniseră toţi pentru că mănăstirea nu e într-o zonă foarte populată şi oricum fiecare sat are biserica lui. Iar turiştii vin de obicei după-amiază. La mănăstirile noastre foarte vizitate, să luăm de exemplu Cozia sau Lainici, nu doar că nu vine multă lume la Sfânta Liturghie, dar nici nu poţi să asişti liniştit la slujbă din cauza gălăgiei şi a forfotelii. Nu se întâmplă aşa la greci unde nici măcar când o femeie a leşinat şi a trebuit să o scoată afară, nici o babă nu a sărit să se vaiete şi să dispere pe lânga ea dândui palme: doi bărbaţi au scos-o în linişte, au culcat-o pe scările de la intrare, i-au ridicat picioarele ca să îi vină sângele în cap şi o femeie i-a adus o cană cu apă. Totul într-o linişte deplină, fără să tulbure în jur. Nici la Catedrala Sf. Dumitru din Salonic care este punctul de interes primar al oricărui pelerin, Sf. Liturghie nu a fost altfel: linişte, pace, rânduială şi sfială.

Un alt lucru care mi-a plăcut la greci este democraţia: încă din momentul în care am trecut graniţa la greci, după ce am trecut transpirând prin sălbatica Bulgarie, am mirosit aerul democratic al Greciei şi nu am mai respectat limitele de viteză cu aceeaşi rigoare ca la bulgari, unde am fost avertizat că poliţaii stau ca pândarii să te prindă dupa curbă şi într-adevăr într-o singură zi, pe un drum de aproximativ 500 de km am întâlnit 7-8 echipaje de poliţie, în timp ce în Grecia în cei peste 1500 de km si 10 zile, am văzut un singur echipaj, care însă mergea pe autostradă, nu ştiu dacă era în misiune. Democraţia grecilor am observat-o începând de la plaje: la ei la plajă poate să meargă oricine gratuit, are acces oricine şi parcarea este gratuită nu ca la Saturn unde primăria a „concesionat” parcarea pentru plaje şi unde oricum nu ai loc unde să stai pe malul marii deoarece toate zonele bune de plajă sunt „concesionate” la rândul lor. Nu aşa se întâmpla în Grecia unde este o lege nescrisă (sau poate scrisă) care pare să garanteze oricărui cetăţean (grec sau străin) dreptul să meargă pe orice plajă, barurile şi hotelurile care oferă şezlog sunt obligate să accepte pe oricine care face o minimă consumaţie iar densitatea lor nu se compară cu cea de la noi. Practic, cu 1 euro – costul unei sticle de apă – poţi să stai la şezlog o zi întreagă oriunde vrei, ceea ce nu se întamplă în nici un caz la Eforie Nord unde am fost anul trecut şi unde a trebuit să plătesc 30 lei zilnic pentru şezlog (pe lângă consumaţie) pentru că oricum nu aveam loc unde să îmi pun umbrela şi şezlogul meu dacă aş fi vrut.

O altă manifestare impresionantă a democraţiei greceşti mi s-a părut Turnul Alb din Salonic unde grecii au pus un banner mare pe el: „NU E DE VÂNZARE”. În parcul din jurul turnului, protestatarii aveau corturi amplasate şi organizau viitoarele măsuri de protest în caz că vreun neamţ s-ar gândi să liciteze pentru turn, pentru vreo bucăţică din faleza Salonicului sau – de ce nu – pentru Catedrala Sf. Dimitrie. Mi-am adus aminte atunci cu nostalgie de una dintre puţinele mele acţiuni protestatare la care am participat, un concert al Chippendales, mai concret coada de la intrare. Nici nu am ridicat un amărat de banner pe care scrisesem : „Mami, vino acasă!” că imediat au venit sticleţii să mă amendeze că tulbur liniştea publică. Şi asta acum vreo 7 ani, probabil acum că suntem în UE mi-ar pune şi cătuşele dacă aş încerca ceva similar. Feelingul democratiei în Salonic se simte nu doar din felul în care se conduce: super-balcanic, dar şi din multitudinea de grafiti: cu excepţia bisericilor, toate clădirile din oraş sunt mâzgălite cu grafiti. Nu degeaba democraţia a fost inventată pe aceste meleaguri, pe semne că grecii mai au încă un cuvânt de spus în lupta cu tiranii oricărui veac.