Nu vroiam sa imi mai obosesc cititorii blogului cu subiectul Adrian Nastase deoarece probabil ca deja s-au saturat pana peste gat de tot penibilul acestui subiect de la justitia intarziata si partiala (sapte case, doi ani), reactia penibila a inculpatului Nastase (nu a fost in stare nici macar de doi ani de puscarie) pana la reactiile stridente si jalnice ale USL-istilor (cum ca sinuciderea ar fi fost demna).

Nu vreau sa il judec pe Nastase pentru ca oricum el este ca si mort si despre morti numai de bine. De vreme ce s-a saturat sa slujeasca binelui comun si a incercat sa se sinucida si de vreme de deocamdata nu a declarat ca regreta ca a incercat sa se sinucida, eu consider ca pe Nastase il doare in fund de mine si prin urmare si pe mine ma doare in fund de el si nu mi-ar displace ca sa nu mai aud de el.

Ce mi se pare penibil este felul cum catalogheaza unii USL-isti fapta lui Nastase, incercand sa acumuleze capital politic dintr-un act de lasitate crunta pe care orice om intreg la minte il vede evident ca pe un act de lasitate. Daca nu am considera sinuciderea ca un act de lasitate, oare nu ne-am pune toti streangul la gat? De ce ne-am mai chinui sa traim si sa incercam sa facem ceva in viata asta, de ce am cauta un rost in viata si ne-am lupta cu deznadejdea, ca la urma urmei toti avem necazuri, poate unii cu mult mai mari decat ale lui Nastase? Pentru ca noi inca avem curajul sa luptam cu viata, ceea ce Nastase nu mai are. Poate ar zice unii: pai tu nu esti in locul lui, il judeci fara sa stii cum ai face daca ai fi in locul lui. Eu le spun: cercetati istoria si vedeti cum multe elite romanesti, au avut de suferit cumplit, fiind exterminati de comunisti fara sa fi avut nici o vina, doar faptul ca erau crestini, isi iubeau tara si reprezentau o valoare.

Multi politicieni interbelici, profesori universitari, intelectuali, au fost persecutati si au suferit lucruri incredibile pentru noi si nu s-au sinucis. Ceea ce i-a facut eroi. Adevarati eroi cu adevarata demnitate pe care au dovedit-o nu doar pentru ca nu s-au sinucis dar mai ales pentru ca au purtat suferintele cu atata superioritate sufleteasca incat au ajuns sa spuna: „Sa nu ne razbunati!”, precum Mircea Vulcanescu – politician interbelic si profesor de drept (ca si Nastase) din perioada interbelica. Iata cum a murit acesta si nu s-a sinucis desi ar fi avut circumstante atenuante:

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: „Să nu ne răzbunați!”. (Sursa: Wikipedia)

Victimizarea lui Nastase si falsa promovare a lui ca un martir al liberatii si victima a regimului basist, nu reprezinta decat apogeul decaderii oricaror principii si valori in politica romaneasca si nu denota decat o generatie de politicieni total putreda si gaunoasa, lipsita de orice reper si profund perversa. Nu as spune lucruri atat de grave, daca nu mi-ar fi evident ca nici Vozganian (PNL) si nici Androneasca (PSD) – precum si toti ceilalti care au declarat ca tentativa de sinucidere a lui Nastase este un act de demnitate – nu cred pe bune in forul lor interior ca actul lui Nastase este unul demn, precum au declarat. Daca chiar cred aceasta, de ce nu se sinucid si ei si sa ne scuteasca de tanguieli penibile si propaganda jalnica si sa demonstreze prin fapte vorbele pe care le arunca in aer doar din ieftina politichie.

Faptul ca au ajuns sa isi  bata joc de cuvinte serioase precum demnitatea si sa calce in picioare valori umane de referinta si cu totul straine de ei, este inca un semn al alienarii politicienilor romani si trage semnale de alarma importante cu privire la viitorul nostru ca tara.

Indiferent de natura adevarului si de vinovatia sau nevinovatia lui Nastase, faptul ca el a incercat sa se sinucida nu este in nici un caz un semn de demnitate ci un semn de lasitate. Totdeauna sinuciderea a fost asociata lasitatii si nimeni nu a contestat ca doar cei slabi de inger si care nu au curajul sa se infrunte cu adevarul apeleaza la sinucidere. Si mai jos decat acestia se numara insa cei care doar simuleaza sinuciderea, precum adolescentii care ia pastile multe, in speranta ca vor atrage atentia si vor castiga importanta prin manifestarea lor. Mai degraba aici l-as incadra pe Nastase, deoarece daca chiar dorea sa se sinucida, ar fi facut-o inainte sa vina politistii, si poate chiar in fata camerelor de luat vederi: putea sa iese si sa declare: ” Nu sunt vinovat, Basescu ma prigoneste si de aceea nu accept sa fiu scos din viata politica si condamnat. Rusine Basescu! Pac!” Asta ar fi fost o sinucidere mai interesanta si ar fi avut o cu totul alta relevanta, dar Nastase nu a facut asa ci altfel. Nu neg ca si el si-ar fi dorit totusi sa se sinucida pe bune, altfel nu isi tragea glontul in gat, neg doar ca motivele lui ar fi fost prigoana lui Base. Privind din afara si fara a avea prea multe informatii sau interes, din punctul meu de vedere Nastase ar fi avut acelasi interes sa se sinucida si de ciuda ca a fost prins si condamnat, asa cum si Adrian Severin nu recunostea ca a luat mita desi a fost si filmat si toti am putut vedea asta, inclusiv el, in caz ca ar fi uitat.

Adevarul este uneori greu de purtat si oamenii care umbla mereu  in intuneric, care manipuleaza mereu minciuna atat de mult incat se transforma pe ei in minciuna ajung inevitabil in prapastia deznadejdii, adica intunericul total, care este sinuciderea. Iuda este prototipul acestora si stim cine a fost el si nu are nici o scuza. Nastase are insa un avantaj fata de Iuda, el a supravietuit. Acum are sansa sa schimbe lucrurile si sa repare totul. Ma indoiesc ca o va face si ma intristez vazand ca colegi lui care teoretic il iubesc si ii pasa de el, il indeamna practic sa se omoare din nou si de data asta sa aiba grija sa reuseasca. Pai daca sinuciderea este demna, si Nastase este un om demn, nu inseamna ca trebuie sa termine ce nu a reusit prima data?

Parerea mea este ca viata merita traita, orice am fi facut si orice ne-ar face altii. Oricat de grea ar fi viata, eu cred ca exista un rost si in suferinta. Ba chiar, daca este sa analizam, suferinta este chiar un margaritar de mare pret, oferindu-ne sansa se dobandim intelegeri profunde despre rostul vietii si alte intrebari fundamentale.

Se pare insa ca parerea multora este ca sinuciderea este o demnitate. Este de condamnat insa ca acestia nu demonstreaza ei prin fapte ceea ce vorbesc, ci le pretind altora sa se sacrifice pentru a justifica sloganurile lor pervertite. Ce altceva inseamna acest trend de catalogare a gestului lui Nastase ca unul de demintate ultima?