Am fost mereu fascinat de cinematografia italiana si desi mai sunt uneori ispitit de tentativele holoywoodiene de cinema, mereu ma intorc la sursa. Nu cred sa fii vazut mai mult de vreo 10 filme italiene clasice in ultimii ani – cand eram mai tanar, nu ratam nimic ce era la TV – dar „Il generale Della Rovere” l-as pune in top 3.
Se pot spune multe si de film si de stil, si de subiect. O sa ma rezum doar la cateva lucruri care m-au impresionat si oarecum m-au mahnit sa vad ce se putea face alta data si ce puteau face italienii si cat de mult s-a degradat cinemaul in ziua de azi si mai ales in Romania.
In primul rand, evident ar fi de subliniat actoria lui De Sica: desi joaca un personaj grav, marsav, cu mari probleme, alunecos, care pare a ateriza mereu in picioare din orice situatie desi este strans cu usa mai mereu, Sica reuseste sa stea departe de orice exagerare, in nici o parte. Teatru in teatru – o tehnica veche poate, dar realizata exceptional. Sica se bucura in fata unei „cliente” din cu totul alte motive – personale, altfel spus joaca teatru si joaca bine, atat pentru ca i-a iesit „combinatia” cat si pentru a-si convinge clienta. De altfel, in momentul deconspirarii sale, in fata tuturor „clientilor”, Bardone se apara si da pe fata tensiunea permanenta in care traia si el in dorinta de a ajuta, de a da speranta. Cat adevar si cata minciuna in marturisirea lui este evident greu de cantarit pentru ca omul este o faptura complexa si De Sica reuseste sa puna omul pe ecran: apararea lui Bardone aproape convinge si pe spectatorul care ii stie aranjamentele, scopurile si patimile.
O alta chestiune care mi-a atras atentia este cat de bine reuseste acest film (nu stiu daca multumita regizorului Rossellini sau lui Sica) sa disece sufletul italian cu bunele si relele lui si nu doar in personajul lui Bardone. Sa luam de exemplu numai pe Olga – „prietena” parasita acum 3 luni de Bardone si care il ajuta imprumutandu-i toti banii ei. Sfasietoare jertfa facuta de ea, sa ii daruiasca toti banii ei fostului iubit care desi o parasise, pentru ea ramanea cel care tinea treaza amintirea celor mai frumoase zile din viata ei. Sa luam un alt exemplu: Banchelli. Calm si politicos precum un preot catolic, Banchelli marturiseste cu sinceritate dupa ce este torturat ca nu stie daca va mai rezista a doua oara. Iata sufletul italianului sfaramat in bucati, facut franjuri si pus pe tava in fata noastra. Ce filme s-ar putea face oare cu trecutul nostru recent, cu martirii inchisorilor comuniste? In schimb regizorii nostri vaneaza trofee la Cannes si alte festivaluri cvasi-fetisiste facand filme in care batjocoresc credinta poporului roman (Mungiu) sau exacerbeaza aspectele negative sau accidente ocazionale cum a fost Moartea Domnului Lazarescu sa de ce nu chiar mult trambitatul Dupa dealuri.
Bine nu putem compara, vorbim despre un cu totul alt nivel, doar regret ca nu avem regizori romani de talia lui Rossellini sau Sica desi prin ce-am trecut noi este de zeci de ori mai mult decat prin ce-au trecut italienii, atat in razboi cat mai ales dupa. Material ar fi destul, dar deh, la noi daca nu esti pe dos, adica postmodern fragmentat si fara substanta, ti-e frica sa si scoti capul in lume daramite sa mai faci filme.
