Am dat recent peste un articol care trateaza default-ul Romaniei din 1981. Era un capitol destul de obscur pentru mine acest default, dar dupa ce am ascultat un interviu cu Ghetea, m-am hotarat sa investighez putin.

Intrebat care a fost cea mai grea perioada pentru el ca bancher, Ghetea amintea de defaultul din 1981, el fiind implicat in transmiterea comunicatului oficial al default-ului catre alte institutii (nu retin daca doar financiare sau nu). Ghetea subliniaza ca inainte de default stia ca o sa fie greu, ca o sa fie momente dificile, dar nu credea ca o sa fie atat de greu.

Cu privire la default, acesta s-a intamplat in momentul in care americanii s-au decis sa mareasca dobanzile in 1979, „intr-un mod neasteptat” – cam ca acum am putea spune, cand nimeni nu crede ca o vor face, pare imposibil si ilogic.

Marirea dobanzii a prins pe picior nasol economia romaneasca care se baza mult pe procesarea petrolului al carui pret oricum crescuse dupa ce ca era cotat in dolar. Prin urmare s-a mers pe datorie, care a crescut de la 0,5 mld usd in 1976 (3% din PIB) la 10,4 mld usd (28% din PIB). In 1981 rata la plata dobanzilor ajunsese la 3 mld usd per an, de la 8 mil usd doar 6 ani mai inainte. In 1982, peste 80% din veniturile din exportul tarii mergea pe plata datoriei. Rezervele tarii ajunsesera la 400 mil usd. Peste noapte, creditorii si-au retras banii din tara si bancilor romanesti li s-a taiat macaroana la finantare, default-ul fiind inevitabil.

Cifrele par mici comparabil cu ce se intampla zilele noastre, dar cuvantul cheie este „par”.  Multi il credeau pe Ceausescu prost pentru dorinta de a plati ulterior creditele la FMI in avans. Imprumutarea la FMI a fost inevitabila in anii urmatori default-ului, alternativa fiind transformarea Romaniei intr-un stat total disfunctional, similar Somaliei sau Libiei din zilele noastre. Fara bani o tara nu poate functiona. Prin urmare Ceausescu a acceptat ajutorul FMI si probabil inca de la inceput si-a propus sa faca tot ce poate ca sa plateasca cat mai repede datoria si sa nu mai faca niciodata datorii, sa nu mai fie niciodata la mana creditorilor.

Reflexul lui Ceausescu era nu al unui lider prost speriat de organizatiile „imperialiste” si prea idiot ca sa incerce sa conlucreze cu rusii si celelalte tari socialiste. Reflexul lui Ceausescu era in primul rand al unui om care s-a ars si inevitabil a ramas marcat pe viata de socul default-ului. Daca Ghetea isi aminteste ca pe cele mai negre zile din viata lui perioada default-ului – acelasi Ghetea care a trecut si prin perioada de inflatie post-decembrista, cu blocajele faimoase, cu tranzitia permanenta, cu explozia nebuneasca a creditului (ma rog, asta  e bine pentru bancheri) si cu crashul din 2008 – imaginati-va ce a fost in sufletul lui Ceausescu in anii aceia.

De altfel, nu doar Ceausescu a ramas speriat de bombe dupa default, ci mai toti care au trecut prin acea perioada. Cum am putea de exemplu explica obsesia lui Isarescu pentru rezervele imense si total nejustificate ale BNR altfel decat prin memoriile negre ale acestui episod din epoca de aur. De altfel, frica de creditare si obsesia pentru austeritate sunt cumva specifice mai tuturor statelor post-comuniste trecute prin default. Nici Putin / Rusia nu sunt departe de asta. Acum vreo 2 ani, inainte de Ucraina, Putin a tinut datoria Rusiei la cote infime, desi evident dupa 2008 avea acces nelimitat la creditare la dobanzi mici, bancherii americani asteptand cu nerabdare sa joace pariuri pe bondurile rusesti, cum au facut pe cele grecesti. Dar ca si Ceausescu si Isarescu, dupa ce si Rusia a trecut prin default dupa 90, Putin a strans cureaua si a limitat datoria externa, facand totodata rezerve imense la banca nationala si cumparand aur. A facut bine sau nu? Numai rusii pot sa spuna asta, cert este ca daca bancile americane aveau cateva sute de miliarde pompate in Rusia, sanctiunile nu mai existau!

Situatia in care se afla Romania acum nu este prea diferita, din punctul de vedere al economiei si finantelor de anii 80. Doua aspecte le-as sublinia:

1) situatia dobanzilor: si astazi suntem intr-o perioada cu dobanzi foarte joase, chiar negative pe alocuri – fenomen probabil nemaintalnit in istorie; si astazi, cresterea dobanzilor pare ceva imposibil pe termen scurt si nebunesc: ce sens ar avea americanii sa mareasca dobanzile cand au datoria la cote hiperbolice? Deci cresterea pare improbabila, ceea ce incurajaza si mai mult in randul politicienilor romani cresterea datoriei raporatata la PIB si asta mai ales in perspectiva aderarii la euro cand o sa scapam de spaima „speculatorilor” – babaul folosit de BNR/guvern sa explice momentele de spaima ale investitorilor cu privire la Romania

2) economia slaba cu adaos minuscul si destul de monogena; pe atunci era petro-chimia, azi avem ca sector de risc domeniul auto; dupa ce boom-ul auto a cam trecut si consumul este in continua scadere (si nu doar din cauza crizei), Romania s-a trezit (evident neplanificat) dependenta de acest sector; prin dependenta se intelege ca o iesire a Daciei din Romania ar insemna cateva lovituri puternice pe mai multe niveluri, similar cu scaderea cererii la produsele romanesti in europa anilor 80, care scadere a contribuit la declansarea spiralei scaderii veniturilor si cresterii datoriilor – ciclu care deja se poate observa in Romania prin scaderea incasarilor la TVA si a profiturilor marilor companii;

Evident istoria nu se repeta, dar se aseamana. Si totusi, chiar si fara aceasta paralela nu e greu sa facem scenarii ce viitor are Romania in cazul unui posibil default al Greciei cand piata creditarii pentru tarile emergente si explozia cursului valutar, ne pot duce cu cel putin 10 ani in urma. Asta ca sa nu fiu rau sa zic ca am auzit declaratii destul de clare ca Elena chiar planuieste sa mareasca dobanzile. Iata inca o paralela peste ani si continente …