Oare care copil din România nu a fost îndoctrinat la şcoală cu acest proverb, care este adeseori folosit de dascăli pentru a exprima statornicia, tăria, rezilienţa şi alte minunate atribute ale poporului român în faţa invadatorilor, a duşmanilor şi a tuturor vicisitudinilor istoriei? Şi oare câti dintre copiii din România cărora li s-a impregnat pe creier ca noi suntem statornici şi puternici precum pietrele, iar restul trec pe lângă noi precum apa, vor mai ajunge să înţeleagă că geografia şi istoria nu exlpică chiar totul, ba mai mult, unele şcoli de istorie care pun preţ prea mic pe obiectivitate, pot să ne dăuneze nu doar prin informaţii şi abordări greşite, cât mai ales prin inhibarea dezvoltării unei gândiri deschise şi critice, care nu ar ştirbi cu nimic din glorioasa noastră moştenire.

Proverbul acesta nu este doar romantic, ci şi puternic. În vremuri de nevoie, dacă ne amitim de el, ne inspirăm din tăria pietrelor şi găsim nu doar suport în statornicia noastră, ci şi un model. Pietrele sunt un model de urmat pentru noi şi fie şi doar dacă încercăm să ne asemănăm unei pietre deja parcă am căpătat ceva putere. În plus, pietrele sunt mai multe pe când apa este una. Singularul în cazul apei şi plurarul în cazul pietrelor, desi vin firesc, ţinând cont de contextual evocat, nu cred că sunt folosite doar din derivarea realităţii. Speculând, nu ar suna prea aiurea deloc nici forma “apele trec, pietrele rămân”. Sau de exemplu, ce este greşit în “apa trece, piatra rămâne”. Nu este nimic greşit mai ales în această formă şi totuşi parcă nu sună la fel, ba chiar insesizabil unele lucruri se schimbă, prin singularul la ambele proverbul ar devini mai personal, pe când în forma originală proverbul ne ajută să ne plasăm mai facil în cadrul unei comunităţi, a unei mulţimi, a unui grup. Nu sunt doar eu, o piatră singură în mijlocul apei, ci toate pietrele rămân. Fiind împreună, situaţia este mai bună, mai optimistă.

Poate un proverb să sune romantic? Dacă nici acest proverb nu sună extrem de romantic, atunci care? Ce expresivitate şi ce bogăţie de sensuri în doar 4 cuvinte, separate de o virgulă! Nu putem asculta sau rosti acest proverb fără să ne imaginăm vizual o apă curgătoare, de mică adâncime, presărată cu pietre din loc în loc, apa curgând şuvoaie în jurul acestora. Cei mai capabili poate că aud şi sursurul apei, nu doar şi-o imaginează. Eu de ceva timp, când mă gândesc la acest proverb, dacă până mai recent eram de partea pietrelor, acum parcă sunt de partea apei si zic: da, pietrele astea rămân, dar apa vede oceanul … Pentru mine, proverbul şi-a cam pierdut din potenţial şi când mă voi afla în situaţia de a mă folosi de el, probabil nu imi va mai fi de folos. Pentru mine, magia subînţeleasă s-a pierdut, pietrele nu sunt tocmai un exemplu de urmat, deoarece ele nu văd oceanul niciodată …