Preotul Constantin Necula, consilier misionar-pastoral și de imagine al Mitropoliei Ardealului, profesor universitar la Facultatea de Teologie din Sibiu, a declarat vineri, într-un interviu acordat Agerpres, că ascultă zilnic Rock FM și chiar săptămâna trecut i-a cumpărat fiicei sale un tricou din Hard Rock de la București. Sursa: RTV

In alta parte am auzit ca Pr. Necula a promis rockerilor ca la viitorul concert la Arenele Romane va fi alaturi de ei, ca sa le arate ca rockul nu e satanist.

Este destul de greu sa plangi cu cei ce plang. Cel putin in sensul in care ne sfatuieste Sf. Apostol Pavel, care in acelasi capitol, in acelasi indemn, chiar mai sus de asta cu plansul zice si: „Dragostea sa fie nefatarnica.” Dar nu doar dragostea noastra trebuie sa fie nafatarnica, ci tot comportamentul. In tot ce facem, noi crestinii nu trebuie sa ne prefacem, nu trebuie sa fim falsi. Fatarnicia este acuzata de Mantuitorul de multe ori pentru ca este o forma parsiva a minciunii. Minciuna este minciuna, dar fatarnicia este minciuna care se imbraca in haine stralucitoare.

De ce este greu sa plangi cu cei care plang? Pentru ca in primul rand, sunt multi oameni care plang in lumea asta. Lumea a devenit un mare sat in ziua de azi. Daca vreau (si chiar daca nu vreau) pot sa aflu despre sute si mii de oameni care au necazuri, doar din tara noastra. Ziarele contin zilnic tot felul de stiri cu accidente, scandaluri, calamitati, necazuri de toate felurile. De unde sa ai atatea lacrimi, ca sa plangi pentru toti?

Ca sa nu mai subliniem, ca oricum fiecare om are necazurile lui, fiecare familie are necazuri. Putini sunt cei care nu sunt atat de secati de lacrimi de propriile necazuri incat sa isi mai permita „luxul” de a putea plange si pentru altii.

Exista deci o limitare fiziologica si psihologica, o bariera a ceea ce poate omul sa duca in spate. Stim ca si cei care au morti in familie, in urma unor accidente, au o limita la plans: plang, jelesc, dupa care se linistesc si zambetul revine. Nu de putine ori, am observat la inmormantari, ca intalnirile dintre rude care nu s-au mai vazut de mult, dupa plansul si jelirea mortului, se termina cu o mare veselie si o distractie. Oamenii se bucura ca se revad, isi povestesc ce au mai facut, spun glume, etc.

Multe lacrimi false si tanguieli ieftine s-au perindat cu ocazia accidentului de la Colectiv. Si nu ma refer la compasiunea simpla si comemorarea fireasca manifestata de majoritatea (aprinderea unei candele, pastrarea unui moment de reculegere, pomenirea la slujbe si rugaciuni, etc). Nu la asta ma refer, eu ma refer la declaratiile grave si pline de pathos, ale unor personalitati si inevitabila trezire a „tragatorilor de semnale” si „reprezentantilor societatii civile” care au iesti acum la lupta, pentru a se asigura ca asa nu se va mai intampla niciodata. Si au inceput, bineinteles, cu catedralele … Dar cu aceasta se ocupa media in general, amplifica adevarurile deformate, pune obiectivul pe ce este la suprafata si ce este mare cat o gogoasa si creaza topicuri de discutie, topicuri care ideal pot fi lungite cat mai mult pentru a tine burtiera cu „breaking news” cat mai mult pe ecran. Obiectivul rareori se indreapta spre esente si adevaruri putin mai consitente decat emotiile si informatiile diafane, brute si mai ales cu potential de rating.

O persoana care nu a fost afectata de accident (nu a avut victime, are necazuri proprii, munceste toata ziua si nu sta la televizor, deci nu e conectata la „ce se intampla”) niciodata nu va da interviu la RTV. Daca parintele Necula nu ar spune lucruri socante si iesite din comun, presa l-ar ignora total.

Lucruri socante spuse de un preot ortodox, pentru presa sunt fie „extremisme”, fie „pogorisme”. Toate cu „ism”, bineineles mai mult sau mai putin ism, mai adevarat sau mai putin adevarat. Un parinte ca Pr. Iustin rareori aparea la televiziune pentru ca de cele mai multe ori spunea lucruri pe care puterea nu le inghite: sa nu luati cipuri, ecumenismul nu e bun, conducatorii sunt tradatori etc. A aparut cand i s-a cantat de ziua lui un cantec legionar, pentru ca lobby-ul evreiesc are o raca cu legionarii si au fonduri suficiente pentru media, politica si ONG-uri (vezi cazul Antonescu). De fapt fonduri suficiente este putin zis – Soros fiind miliardar …

Un parinte ca Pr. Necula apare tocmai pentru ca nici realizatorilor de emisiuni si oamenilor din presa nu le vine sa creada ce spune un preot ortodox: „ascult Rock FM patru ore pe zi”. Cine s-ar fi asteptat la asa ceva? Astfel de paradoxuri aduc rating la TV si share-uri multe pe Facebook, deci expunere, deci bani …

Nu vreau sa vorbesc prea mult despre Pr. Necula, desi cineva trebuie sa atentioneze ortodocsii cu privire la unele semne de intrebare din declaratiile si interviurile parintelui. Cu privire la legaturile cu protestantii, am mai vorbit acum 2 ani, aici unde concluzionam:

Curgerea evenimentelor nu este intamplatoare, pas cu pas caderile se tin lant, “din putere in putere”, lupta fortelor intunericului de intinare si atacare a autenticitatii bisericii ortodoxe fiind crunta si fara mila, victimele fiind prinse din toate esaloanele. Sa ne rugam pentru Pr. Necula, mai ales sibienii. Dar mai ales cei care pot sa il certe, sa nu ezite ci sa il indrepte, pentru ca numai astfel isi arata iubirea fata de cel cazut. Asa cum unui bolnav de cancer nu ii dai panadol, ci il indemni sa faca citostaticele recomandate de doctor si parintelui trebuie sa ii atragem atentia ca a fi ortodox nu inseamna deloc a fi original si smecher, ci din contra, a fi normal, simplu, cuminte si la locul tau, iar locul lui nu este intre eretici ci la altar, rugandu-se si facand slujba ortodoxa asa cum se face de mii de ani, oricat de plictisitoare i s-ar parea. (sursa)

Este prea complex subiectul si „lucrarea” pr. Necula de „popularizare a ortodoxiei”, obsesia lui pentru creare a unei imagini spalacite a Bisericii in ochii „fiarei” numita presa trebuie analizata in primul rand de ierarhul care ii da binecuvantarea sa spuna lucruri traznite.

As dori insa sa revin la titlul articolului: „plans cu cei care plang”. Peste noapte observam cum rockul deja a devenit martir si daca spui ceva impotriva rockului este ca si cum ai nega Holocaustul. Li s-a intamplat asta profesorilor de religie din Bucuresti care pentru ca au spus ca unii rockeri sunt satanisti (conform Wikipedia) au fost chemati sa fie atentionati. Nu am auzit asta nici macar legat de Holocaust sau de Integrarea Europeana, desi sunt sigur ca la liceu cel putin, tinerii nu s-au ferit sa puna intrebari si profesorii de religie sa fie prinsi in capcana si sa dea raspunsuri pentru care ar putea fi chemati.

Alunecarea in derizoriu la toti cei care nu se opresc la a plange cu cei ce plang, ci trec si la altele, are loc atunci cand nu avem o traire fireasca, un comportament stabil si o raportare asupra lucrurilor mai deasupra „trendurilor” si „chestiunilor zilei”. Cei care plang cu cei care plang, trebuie sa aiba si dragoste nefatarnica, ori asta este foarte greu. Sa iubesti neconditionat  – caci asta e dragoste nefatarnica – este o treapta mare. Nu acuz pe nimeni ca nu o are, doar ca la inflatia de plangatori sunt sceptic si rezervat si trag atentia mai ales preotilor ca in cautarea aprecierii si simpatiei rockerilor exista riscul sa isi piarda proprii copii, tinerii ortodocsi simpli si normali care nu se duc la concerte, nu au plete si care sunt acum debusolati si contrariati de acest parinte „deschis”, ba chiar din ce in ce mai „deschis”.

Este foarte mult de zis si nici nu stiu de unde am putea incepe sa explicam cat de gresit este acest tip de pogoramant si incercarea de a ne face placuti si iubiti de toti, neconditionat. Si mai greu este cand asta se transforma in „trend”, cand un comportament individual incepe sa fie copiat si imitat si de alti preoti si deja cei care se comporta normal, sunt cel putin „depasiti”, „ramasi in urma”.

Speram ca macar din randul preotilor sa se gaseasca unul care sa ii dea un raspuns pr. Necula, desi nu avem sperante – multi preoti sunt sigur ca il admira si ar vrea sa il copieze si ei, fiind gelosi pe popularitatea si „brandul” acestui parinte care vorbeste „pe limba tinerilor”.

A iubi tinerii inseamna in primul rand a le spune adevarul. Nu am vazut un parinte care sa reuseasca sa-si schimbe tanarul sau adolescentul prin vorba. Nu inteleg cum gandesc unii preoti ca daca se prefac ca le place si lor rockul, o sa ii apropie pe tineri de Hristos. Din pacate, rugaciunea pentru cei rataciti a fost uitata si a ajuns un mijloc „depasit”, prin pogorare s-a ajuns la cantat si dansat cu cei rataciti. Oare ce pogoramant mai facea Pr. Necula daca in loc de club de rock ardea un bordel?