Mai bine mai tarziu decat niciodata …

IPS Teofan a dat un raspuns zgomotului din ultimele zile din Moldova cu privire la tristul eveniment care a avut loc in Creta si prin care cativa lupi au incercat sa insele oile si sa le ia la plimbare pe plaiuri „ecumenice”. Despre Sinod am mai scris in cateva articole.

Despre ce s-a intamplat / se intampla in Moldova, nu stiu prea multe. Evident au fost luari de pozitie si mesaje mai mult sau mai putin oficiale ale unor manastiri. Am vazut chiar si ceva inregistrari video cu interpelari directe ale IPS Teofan si un scurt dialog cu credinciosii, la sfarsitul unei vizite pastorale.

De altfel, IPS Teofan este indeajus de lipicios incat sa poata fi abordat de oricine cu orice problema. Imi aduc aminte, cand era la mitropolit Craiova, eram in vizita la Frasinei cu nea Gogu si cand am dat de el, nea Gogu parca intalnise un vechi prieten cu care avea niste chestiuni de discutat neterminate. IPS Teofan l-a intampinat: „si pe-aici ma urmaresti?”. Semn ca, povestea era lunga … „Da, va urmaresc, asa este, parinte, am de discutat cu dumneavoastra multe”, semn ca si la intalnirile anterioare, nea Gogu, desi avea niste „chestiuni” aiuristice de discutat, nu fusese flituit prea rau, de mai avea curajul sa incerce inca o data sa mai fure din timpul mitropoliului.

Salutam in primul rand ca un ierarh si-a gasit timp si interes sa dea un raspuns si nu si-a bagat capul in nisip cum se obisnuieste la noi. Poate ca „meritul” acestei reactii este si presiunea exercitata de moldoveni, stiut fiind ca in materie de credinta, Moldova este fruntea. Chiar daca insa tulburarea era atat de mare incat nu putea fi ocolit un raspuns, din felul cum a raspuns, vedem fara tagada ca ierarhul este interesat de ce zic oamenii, ii asculta, le raspunde si vrea pace. Si nu orice pace, vrea pace sincera. Caci mai sunt unii care vor pacea mortii, adica vor sa te termine sau sa te elimine ca sa nu mai poti zice nimic. Ca ierarh, IPS Teofan putea foarte usor sa foloseasca bastonul. Nu era frumos din partea lui, dar sa recunoastem aceasta posibilitate.

Cu privire la continutul comunicatului, ar fi multe de zis si de analizat. Evident, multi nu se vor simti satisfacuti si viseaza la lepadari totale de actul semnarii. Pot sa astepte ei mult si bine … In ultima instanta, trebuie sa luam oamenii (inclusiv ierarhii) asa cum sunt si sa nu avem pretentie de sfintenie de la ei. Poate un ierarh sfant ar avea curajul sa faca un act de lepadare, mai ales dupa ce a vazut reactia turmei pastorite. Poate un ierarh sfant nu ar fi semnat niciodata si dupa prima si a doua marturisire a adevarului in acea adunare, ar fi plecat acasa inainte de terminarea Sinodului si ar fi inceput lepadarea de acest sinod de pe alta pozitie. Evident consecintele erau grave si acest scenariu prespunea multe riscuri. De aceea am si pus „poate” in fata, eu nu zic neaparat ca asa ar fi fost bine.

Raspunsul contine insa unele clarificari salutare ale pozitiei IPS Teofan, care dupa parerea mea ne ajuta in a ne pastra nadejdea in el. Poate eu sunt subiectiv si afinitatea catre acest ierarh sa imi intunece judecata, dar din cunostintele mele, este prima data in ultimii ani cand un ierarh BOR il numeste pe papa eretic, chiar daca o face colateral, intr-o insiruire de erezii ale „eterodocsilor”. De aceea, eu consider ca indiferent de cat de problematice ar fi fost hotararile sinodului din Creta, cata vreme oricum peste tot, ierarhii sunt stransi cu usa de credinciosi si nu mai stiu incotro sa o ia, clarificarile IPS Teofan sunt indeajuns pentru a calma spiritele. Evident insa ca spiritele nu se vor calma, cel putin nu toate.

Unde ne aflam, deci? Mai multi ierarhi, nu doar romani, unii cu nume grele (IPS Teofan fiind unul, Serafim de Piraeus fiind altul), unii participanti sau altii neparticipanti au criticat mai putin sau mai mult hotararile acestui sinod. Nu am auzit inca nici o lauda sau manifestatie de salutare a gloriosului sinod, crestinii ortodocsi de nicaieri nu au iesit cu frunze de maslin, nu au facut procesiuni si nici macar nu si-au manifestat in vreun fel extazul ca la acest sinod s-a facut istorie si ca documentele lui vor intra in istorie cum spera, automagulindu-se, purtatorul de cuvant in cadrul unei conferinte de presa comentata si de mine aici.

Evident speranta ecumenistilor este ca desi acest sinod a fost o „lovitura de stat” esuata, problema este temporara, zgomotul va trece, este doar o reactie de moment. De altfel, nici asteptarile lor nu erau prea mari. Organizatorii ecumenisti ai acestui sinod (Patriarhia de Constantinopol) cu siguranta stiau ca vor avea multa opozitie, „traditionalistii” „extremisti” nefiind doar specifici Romaniei, cat mai ales Greciei, Rusiei, Americii si in general intregii lumi ortodoxe. De altfel, ortodoxie in afara traditiei si in afara extremelor nici nu se prea poate. Se intelege ca atunci cand vorbim de extreme ne referim la sensibilitatea extrema cu privire la orice schimbare sau tentativa de schimbare, mai ales cand tentativa este parsiva si nu este facuta cu sinceritate, pe fata.

Eu ca extremist anti-ecumenist, nu inteleg de ce ierarhii ortodocsi care iubesc ecumenismul nu se duc la catolici sau la alti eretici, sa isi faca secta lor, sa isi ia langa ei alti ortodocsi ecumenisti (daca or fi si de astia) si sa se iubeasca pana in vecii vecilor. De ce trebuie sa imi bage mie pe gat, ca ortodox, ecumenismul lor? De aici numesc perversitate, tentativa esuata de introducere in hotararile sinodului a recunoasterii altor „biserici”. Daca nu ma insel, lucru deja implinit in declaratiile sau unele documente semnate de Bartolomeu.

Prin urmare, chiar inainte de a incerca schimbarea, ecumenistii stiau ca vor avea rezistenta. Care a fost planul initial? Facem ce putem acum, o sa fie ceva zgomot, si restul continuam la urmatoarele intalniri, caci deja IPS Teofan este al doilea ierarh care aminteste de „permanentizarea” acestui „Sfant Sinod”, semn ca dincolo de hotararile oficiale, mai sunt si unele neoficiale. Deci, la urmatoarele intalniri, se planuia continuarea opereri de „unificare” a „bisericilor”. Planul nu este inca cu nimic alterat, momentan suntem in etapa cu „zgomotul”, singurele semne de intrebare este cate patriarhii se vor mai intoarce?

In concluzie, situatia actuala este „ceata”. De aceea, este bine sa fim totodata rezervati si totodata atenti cu privire la tot ce se intampla, cerand cu fermitate afirmarea ecumenismului ca erezie, fiind singura certitudine ca Biserica Ortodoxa va pastra dreapta credinta si va spune lucrurilor pe nume.

Am spus-o si o repet: declararea intr-un sinod a ecumenismului ca erezie ar fi singura sansa de unitate reala a ortodocsilor si primul punct de pornire in rezolvarea celorlalte probleme. Cata vreme, aceasta problema nu este rezolvata cum trebuie, nu vom avea parte decat de certuri si biserica ortodoxa va fi sfasiata. Vinovati vor fi multi: si mireni, si preoti si ierarhi. Dar fiecare are totusi o datorie si trebuie sa faca ce poate si ce se cuvine sa faca lui, in pozitia in care este.

Personal, nu cred ca deocamdata, pe baza actualelor hotarari, mirenii au dreptul sa ceara preotilor sa nu mai pomeneasca ierarhii. Pomenirea sau nepomenirea, cred ca este exclusiv responsabilitatea preotilor si mirenii nu au decat sa isi urmeze preotii in orice decizie vor lua in acest sens. Mirenii pot sa isi manifeste ingrijorarea, pot sa nu accepte hotararile, pot sa ii traga pe ierarhi de maneca – cum au facut-o deja moldovenii si bravo lor. Chestiunea insa este prea complicata si momentan nu este cazul ca mirenii sa propuna mai mult, anume pomenirea sau nepomenirea, ruperea sau ramanerea in BOR. De ce spun prea complicata? Pentru ca momentan, pentru mireni nu se schimba nimic. Acest sinod nu aduce nici o schimbare, iar luate la boabe marunte, hotararile nu sunt inca indeajuns de grave incat sa justifice o rupere. Evident, ce va urma, va fi probabil mult mai clar. Va fi momentul, dupa parerea mea, cand dilemele nu vor fi daca mai ramanem sau nu in BOR oficiala, ci dilemele vor fi, de care ierarh ne lipim si cum ne organizam. Atat de clare for fi apele, daca duhul care a pornit acest foc, va mai fi lasat sa il aprinda si mai mult.

Cat despre ierarhi, sarcina lor acum este grea dincolo de orice inchipuire, de aceea mirenii trebuie sa fie toleranti si sa se gandeasca la oameni in primul rand, sa se puna pe ei in locul ierarhilor pentru a intelege complexitatea. Nu stim amanunte si nici nu intram in speculatii. Dar ce ar fi putut sa faca un ierarh in afara de a nu semna? Sa nu semnezi este usor, sa fii insa si cu inima impacata ca ai facut voia lui Dumnezeu este cu totul altceva. Asta mai ales, daca esti prins si in alte curse, de alta natura, in chestiuni poltice, diplomatice, in fratii cu sus-pusi, care iti mai sugereaza din cand in cand ca nu e bine sa fi Gica-contra. Exista deci trepte ale caderii ca si treptele urcusului. Vazand ca secerisul a venit pentru ei, ar trebui sa luam seama si la noi, caci probleme poate la fel de mari ca ale lor vom avea si noi, chiar daca de alta natura.

In esenta, credinta este in pericol nu doar in urma acestui Sinod. Credinta noastra este mereu in pericol, in luptele cu ispitele de fiecare zi. Indemnul la discernamant al IPS Teofan trebuie sa fie primit nu doar cu privire la aceasta chestiune ci, avand in vedere „galceava diavolului” din zilele noastre, sa punem sub semnul intrebarii toate pornirile noastre si sa le trecem prin vamile rugaciunii, ale pacii si ale dragostei. Este greu, dar nu este imposibil, iar „intoarcerea” IPS Teofan prin acest mesaj este incurajatoare, chiar daca este doar un pas.