Mai ales in lumea crestina, in zilele noastre, simplul fapt de a fi religios iti asociaza automat si atributul de fanatic religios.  Categoria de om religios (fara a avea alaturi atributul fanatic) este o categorie obscura, discreta, conturata aleator, dupa chipul si asemanarea acuzatorului. Fiecare acuzator de fanatism religios evident ca nu se include pe el in categoria fanaticilor desi se include automat in categoria credinciosilor. Excludem din analiza pe ateii fanatici inculti si cu complexe de superioritate care pun oricum egal intre religios si fanatism intr-un mod simplist si ilogic.

Sa vedem oare ce poate insemna fanatic religios, spre deosebire de religios in randul ipocritilor sau a timizilor. Sa plecam de Jordan Peterson care refuza sa marturiseasca fara echivoc daca crede in Dumnezeu. Raspunsul lui halucinant este ca depinde ce intelegi prin „a crede” si ca depinde ce intelegi prin „Dumnezeu”.  Raspunde-i la asta si iti va raspunde si el daca crede sau nu. Un raspuns amuzant pentru majoritatea ascultatorilor lui, mai ales ca Peterson indeamna oamenii sa creada in Dumnezeu. Chiar si fara a recunoaste ca este un om religios si chiar fara a se marturisi crestin, Peterson este deja inclus in „intellectual dark web” si desi mare parte din alergia neo-marxistilor din vest si-a atras-o pe motiv de opozitie la legislatia de impunere a pronumelor multiple sexuale in Canada, faptul ca mare parte din publicul sau este de dreapta, care dreapta este constituita in mare parte din crestini, l-au clasat in aceasta categorie, dintre care nu va fi deloc greu sa fie plasat la fanatic religios daca cumva isi va declara apartenenta la crestinism.

In vest, dar si la noi din ce in ce mai mult, a te pronunta impotriva avortului sa a homosexualitatii deja te plaseaza automat in categoria de fanatic. De la politicieni „crestini” dar care nu au votat la referendum sau au declarat ca a vota DA inseamna „extremism” – cum este al nostru presedinte maimuta Klaus – pana la reporteri care canta colinde sau fac apel sa fim mai buni de Pasti, de la intelectuali care sunt chemati la televizor ca sa ne spuna cu orice ocazie posibila ca suntem un popor de „pupatori de moaste”, pana la oamenii simpli, de treaba, declarati patrioti adevarati si ortodocsi „din tata in fiu”, dar care dau pe la biserica doar la nunti si botezuri, fanatismul este folosit mai ales ca o masca pentru ipocrizie.

Nu moderatia, nu normalitatea si nici macar dezinteresul sau ignoranta crestinilor „caldicei” sunt atributele celor care vaneaza orice moment pentru a se delimita de fanaticii religiosi, ci pseudo-religiozitatea lor folosita doar ca postura ocazionala si la nevoie ii face pe acuzatori sa arate cu degetul inspre crestini, mai ales la triggerele mentionate: avort, homosexualitate si mai nou chiar la post sau pelerinaje. Pentru mine este de neinteles de ce acesti oameni falsi tin mortis totusi sa fie considerati crestini desi in esenta ei sunt anti-crestini. Este un mister de altfel cum de un mare procent din randul celor care vin la biserica nu cred in existenta iadului si de asemenea un mare procent nu cred in viata vesnica. Sa zicem ca evident religia ofera un confort spiritual si dintre cei care vin la biserica, poate multi vin pentru a se afla intr-o comunitate si pentru a avea un moment de linistire sau pentru a folosi preotul pe post de psihiatru gratuit.

Dar nu doar aceasta categorie de pseudo-crestini isi declara apartenenta ortodoxa fara tagada, ci majoritatea populatiei a dobandit aceasta „poezie” si foloseste recursul la „fanatism” pentru a se delimita de acele componente ale credintei care nu ii convin: unuia nu-i convine de exemplu interdictia la preacurvie si considera „fanatici” pe crestinii care nu isi insala femeile. Uniuia nu ii convine sa nu manance carne in post si declara „sunt si eu crestin dar nu fanatic”. Altuia nu ii convine pasajul acela din Biblie cu Sodoma si Gomora si zice: numai fanaticii religiosi nu inteleg ca Dumnezeu ne iubeste pe toti. etc, etc.

Traim intr-o lume a superficialitatii dar asta nu ar fi prea grav. Si mai grav este ca traim intr-o lume a manipularii in care superficialitatea unora este folosita pentru a-i spala pe creier si pentru a le implanta reflexe automate de gandire dar mai ales de reactie. Este oarecum ceea ce a facut diavolul tot timpul in lume: a raspandit minciuna. Acum are insa la indemana mijloace mult mai puternice: retelele sociale sunt un catalist cu efect extraordinar de raspandire si alimentare a minciunii (ca informatie pura) dar mai ales de distrugere a capacitatii de perceptie a celui de langa noi (pe de o parte), a lumii in general (nu mai avem filtrul nostru individual, ci „ferestrele” care ni s-au „montat” pe telefon sau pe laptop) si a adevarului in particular – caci scopul final al diavolului nu este atat sa ne invrajbeasca unul impotriva altuia, cat sa ne taie orice speranta de a descoperi adevarul si de a ne mantui. Ori o minte antrenata doar sa imite fraze si reactii si sa nu aiba un proces de luare a deciziilor mai elaborat care sa evalueze scenarii, sa cantareasca opinii si mai ales sa lase mereu un loc de indoiala si suspiciune cu privire la orice concluzie am lua-o, este numai buna de aruncat in nihilism.