Citeam pe un blog nerecomandat pentru oricine un articol cvasi-motivational in care autorul dadea din experienta lui de viata pentru cititori. Cum ca sa nu te compari cu altii ci sa te raportezi la tine, la tine cel din trecut, sa te evaluezi pe tine nu uitandu-te inspre altii. Cum ca daca te compari cu altii, o sa fii super-ofticat deoarece altii au alte sanse, altii pot fi mai favorizati, pot avea parinti cu bani, oportunitati variate etc. Cam acelasi lucru il spune si Jordan Peterson, ca e mai bine sa te compari cu tine cel trecut deoarece doar astfel poti face progrese reale, altfel, psihologic poti fi dezarmat daca te uiti la altii.

Of, ce inutila si total mincinoasa poate fi psihologia si asa zisa literatura (sau vorbareala) motivationala. Cum adica sa te compari doar cu tine si sa bagi capul in nisip, fara sa te uiti la ce misca in jur? Cum sa nu cauti modele si sa aspiri sa le urmezi? Chiar si pentru a invata din cele bune sau cele rele ale altora. Am rumegat destul material „motivational” incat sa ma satur sa mai sper ca pot gasi ceva bun. Nu zic ca nu exista o etapa in viata omului, mai ales la tinerete cand astfel de prostii te pot scoate dintr-o situatie intunecata si iti pot da un sut in fund ca sa te impinga in fata din anumite incurcaturi. Insa in general, cartile cu sfaturi sunt pierdere de timp, cei atrasi de aceasta mancare „fast-food” mai bine ar cauta „retete traditionale” sau chiar „experiente culinare exotice” in alte genuri literare din categoria beletristica, pentru ca sigur vor fi mai folositi, cantitatea „vitaminelor” si „mineralelor” in „bunatatile” recunoscute si apreciate de milioane de oameni este de departe mai buna decat promisiunea „energizantelor” de multe ori toxice ale literaturii motivationale.

Nu exista sfaturi generale, nu pot exista principii si reguli de viata si asta nu doar pentru ca toti oamenii sunt diferiti ci si pentru ca fiecare isi doreste altceva de la viata si de asemenea mediul si istoricul oamenilor este extrem de diferit incat acele principii sa nu functioneze la toata lumea sau chiar sa faca rau. Sa luam de exemplu principiul asta cu a te raporta doar la tine si a incerca sa te imbunatatesti prin progrese incrementale. Ca sa faci treaba asta trebuie sa fii foarte discipliniat si foarte chibzuit, trebuie sa ai multa atentie, multa capacitate de analiza interioara si un caracter puternic care sa nu fie miscat de tulburarile din jur. Ori un om care este instabil emotional, motivational si are un caracter usor influentabil, mai bine isi cauta modele de urmat, le analizeaza si incearca sa se compare si sa se raporteze la ele, decat sa bajbaie mereu incercand sa fie cu o iota mai bun ca ieri sau acum un an.

Si in pofida a celor spuse mai sus, nu ma pot abtine si ma las si eu dus de ispita timpului festiv si vremii de bilant si gandindu-ma la anul care a trecut m-am gandit sa impartasesc cu cititorii blogului meu, o idee care pentru mine s-a conturat si a prins carne mai mult in anul trecut si de care doresc sa ma agat mai mult in anul viitor. Ideea ar fi ca omul pare a fi facut pentru lucruri mari. Fiecare bineinteles ca poate intelege si intelege diferit lucrul asta. Bineinteles, ca nu spun lucruri prea extraordinare, prea noi sau prea greu de acceptat. Bineinteles, ca ideea cu trasul din maimuta este o prostie si ca o parte din inima mea plange mereu pentru sarmanii care nu realizeaza cat de mare este o asemenea prostie si cat de mult realitatea o infirma la orice nivel, inclusiv pe planul stiintei si al explorarii rationale. Nu vorbesc de chestiuni filosofice sau religioase, nu zic de chestiunea inca misterioasa a constiintei si nici de esecul explorarii mintii sau macar a creierului.

In incercarea de a detalia mai mult propunerea mea, as dori in primul rand sa atrag atentia ca nu doresc deloc sa ma refer la capatitatile extraordinare ale omului, la infinitul posibilitatilor sau alte chestii de astea cu miasma de new-age in ele. Da, este adevarat ca omul poate multe: poate depasi multe piedici, poate trece prin multe necazuri de multe naturi: boli, certuri, lipsuri, razboi etc. Poate invata multe, poate memora mult, poate descoperii multe. Sunt oameni care se pot jertfi mult, care se pot dedica complet unei credinte, unui scop, unei misiuni, unui alt om sau mai multor altora, sau umanitatii. Nici nu mai zic de inteligenta si nivelul de cunostinte la care ajung unii oameni. Sunt mereu fascinat de fizicienii care manipuleaza ecuatiile teoriei stringurilor cum jongleaza un circar niste bile. Nu doar ca le inteleg complet, nu doar ca exista ditamai istorie a descoperirilor si a esecurilor in acest domeniu, pe care fiecare trebuie sa le inteleaga si sa le cuprinda ca sa poata spera ca fac un pas inainte, dar discursul si dezbaterea se duce intr-un fel la nivel filosofic, din ce punct sa le privesti, din ce sistem de referinta. Inteleg gradul de mister la care au acces acesti oameni si eu nu pot decat sa intuiesc cumva si sa admir fascinatia lor de departe, fara macar a putea intelege cu ce se mananca bunatatile cu care se desfata ei.

Ce sa mai spun, ramanand in acelasi registru, de artisti si de creativitate? Daca fericirea ar fi atat de simpla cum cred unii (pseudo) chimistii (vezi Cele 6 droguri ale fericirii), unde se incadreaza nelinistea unui artist care nu are pace pana nu isi intruchipeaza chemarile sau ce putem spune de planul acelui pictor care si-a distrus opera de arta in momentul incare aceasta a fost cumparata, dorind cumva sa spuna: aceasta frumusete supravietuieste doar atata timp cat nu este atinsa de duhul banului.

Fiecare om este o taina si un univers si desi omul pare capabil de multe, a ne intelege macar pe noi insine pare misiune imposibila. Cine crede ca se intelege pe sine cel mai probabil se afla in inselare. Cine crede ca mai intelege si pe alti oameni, deja este un caz pierdut. Deci daca omul este o taina si un mister, cu atat mai mare este misterul scopului pentru care Dumnezeu l-a facut pe om. Desigur religia aduce aici explicatii si posibil chiar aici mai jos sa sara multi cu „referinte” la catehisme sau paterice. Desigur ca foarte probabil vom ajunge candva sa intelegem pentru ce am fost creati si poate iadul o sa fie pentru multi tocmai tristetea ca au pierdut timpul (si oportunitatea oferita de viata) pentru a face macar un pas catre acea chemare.

Dar chiar daca nu intelegem taina pentru care am fost creati, putem sa facem lucruri mari incepand sa facem lucruri mici sau minuscule dar facandu-le bune (ca functie) si bine (ca intentie). Si aici vreau cumva sa termin un articol care poate sa ajunga mult mai mare cu mini-revelatia mea avuta in anul care a trecut: lucrul mare pe care il putem face in primul rand este cu noi, adica cu mintea noastra, cu reflexele noastre, cu emotiile noastre, cu apucaturile noastre sau macar cu ce ne sare in ochi sau cu ce ne roade dintre ale noastre. Si asta pare un mini-sfat deoarece este logic si binestiut ca neputand schimba ce e prin jurul nostru, suntem vrem-nu vrem capitivi acolo unde am fost aruncati de viata si daca altceva nu putem face, putem sa ne jucam cu gandurile noastre. Sa nu fim insa simplisti si sa alungam ispitele fataliste ale unei astfel de orientari pentru ca imediat avem leac la o asemenea tanguiala si reducerea la absurd: sa presupunem ca am fii fost aruncati in alta parte. Ar fi fost mai bine altfel acolo? Pai sa ii analizam pe cei care se afla unde am vrea noi sa fim si sa vedem daca sunt fericiti si daca da sau nu, de ce. Si inca ceva: nimic bun nu apare din senin, exista medii propice, exista darul lui Dumnezeu pe care insa nu ti-l baga in sac, exista mostenirea genetica si/sau educatia primite moka de la altii, dar lucrurile bune nu apar niciodata doar din senin fara multa transpiratie, fara multe incercari si esecuri si poate chiar fara sange varsat.

La multi ani!