Cu ocazia Covid, tot putregaiul din sistemul medical românesc iese la suprafață. Nu atât din cauza gravității bolii, cum vom vedea, cât din cauza metehnelor binecunoscute pe plaiuri mioritice, specifice poporului nostru, pe care nu are sens să le repetăm.

Din start, ca să nu se supere unii, subliniem că aici analizăm fenomene, nu cazuri particulare, deoarece așa cum fiecare pădure are uscături, în cazul sistemului medical românesc, putem spune că este o pădure uscată cu câteva oaze de verdeață pe ici pe colo.

Avem deci boala Covid care pune o presiune medie care însă este suficient de puternică încât să îl cam crape pe ici pe colo. Spun că presiunea Covid este medie deoarece nu este totuși ciumă. Se putea ca Covid să fie ciumă și poate ca viitoarele tulpine vor fi la fel de nasoale ca ciuma, ceea ce vă dați seama că va însemna cu totul altă mâncare de pește comparat cu frustrările actuale ale unor deținători cu privire la legarea de mâini a pacienților.

Eu sunt uimit că presa tratează acest subiect cu mirare și revoltă, fără să amintească măcar de principala problemă din sistemul medical public românesc: nu poți lăsa pacientul singur în spital, deținătorii sunt o componentă esențială a succesului oricărui proces medical din România.

Dacă te operezi în România și nu ai „deținător” care să te mute de pe o parte pe alta sau care să îți dea plosca când ai nevoie sau care să stea după asistente ca să îți dea un calmant în caz că ai dureri groaznice, ești damnat. Nu vorbesc aiurea, poate mulți dintre reporterii care fac aceste emisiuni sunt încă tineri și nu au avut parte de evenimente suficient de nasoale încât să cunoască fenomenul. Dar eu am avut parte de unele observații, suficient de multe încât să am o imagine globală. Am cunoscut în spital, o femeie, operată de mai multe ori, care neavând aparținător să o mute de pe o parte pe alta, făcuse acele probleme pe piele specificie statului pe o parte timp îndelungat. Nu mai zic de operații sau perspective … Femeia era fiica ploii și zicea bodaproste pentru un iaurt pe care i-l mai dădeau din când în când aparținătorii celorlalți bolnavi.

Spun că aparținătorii sunt componentă esențială a sistemului medical românesc deoarece aceasta este realitatea. Cauzele sunt multiple și atavice. Gogoașa la îndemână azvârlitor celor care strâmbă din nas și pun această problemă pe tavă este permanent întâmpinată cu replica: „nu există personal suficient”. Din nou aici, repet: am experiență cu cazuri reale, personale sucifientă ca timp și variație încât să spun că personalul suficient este o gogoașă. Nu personalul insuficient este problema ci problemele sunt multiple și nu doresc să intru în ele ci doar să subliniez că nu există nicio specificitate a persiunii actuale a Covidului, alta decât că fără aparținători, asistența medicală suferă groaznic în ziua de astăzi și nu e de mirare de ce legarea de pat este soluția firească la care s-a ajuns pentru a „rezolva” problemele care rezultă din interzicerea intrării în spital a aparținătorilor.

Dar care este roul aparținătorilor și ce fac aceștia? Să enumerăm câteva pentru că poate mai sunt tineri sau naivi care dacă nu s-au lovit de probleme, nu au habar la ce mă refer:

1. adusul de medicamente; chiar dacă multe probleme s-au rezolvat legate de medicamentele din spital în ultimii ani, multe încă rămân; ca aparținător, de-a lungul timpului, am cumpărat pe lângă medicamentele prescrise de doctor, inclusiv spirt și tifoane; și nu vorbesc de acum 20 de ani ci de acum 5-6 ani. Cel mai nasol este când medicamentele trebuiesc cumpărate urgent și tu ca aparținător, dacă nu stai acolo non-stop, pierzi momentul și pacientul are de suferit deoarece asistentele nu au ce să facă – nu am auzit în viața mea de o asistentă care să meargă să cumpere de la farmacie un medicament pentru un pacient. Caz concret: tata operat de cancer, după operație îl ustură ochii. El se plânge dar asistentele ignora, eu insist la doctor. Doctorul îmi recomandă niște picături de ochi, care însă trebuie să le cumpăr de la farmacie. Dacă nu eram pe fază, nimeni nu făcea nimic. Poate că durerea trecea, dar poate se transforma în conjunctivită sau altele. În general, din cauza fricii totuși dar și a minimei conștiințe, asistența medicală se ocupă de problema pentru care ești internat, dar dacă ai și alte probleme, aia e treaba ta. Dacă ai diabet, e treaba ta să își administrezi medicamentația și dacă mai ai și tensiune, cam trebuie să fii atent la combinația cu medicamentele care ți se dau în spital. De exemplu, chirurgii nu prea știu toate legăturile între medicamente, iar diabetul cu hipertensiunea sunt o problemă deoarece schema de tratament trebuie să fie foarte bine aleasă. Dacă ești diabetic și ai hipertensiune, mergând la operație, ai riscuri foarte mari dacă tratamentele nu sunt ok.
2. monitorizarea pacientului: se înțelege că problemele mari apar la cazurile nasoale, de imobilitate la care pacientul are nevoie de cineva să îi umezească buzele, să îi mute capul mai sus, mai jos, să i dea plosca, etc. Mare parte din aceste probleme au loc la chirurgie dar nu numai. Monitorizarea este însă și mai vitală la neurologie unde existând acest specific și pacienții fiind mare parte bătrâni, starea de iritabiltate și efectele secundare pun mari probleme din punctul de vedere al comportamentului pacientului. De la zbierat de durere până la halucinații și plecat la plimbare aiurea, problema la neuro este că rareori pacienții sunt stăpâni pe sine și pot sta locului fără să pună probleme.
3. împărțirea șpăgii: asta e o problemă care ne place să credem că este veche, dar lucrurile bune, împământenite, cu greu pot fi schimbate în timp; pe ici, pe colo șpaga mai se practică și tu ca deținător nu ai habar ce și cum, prin urmare trebuie să rezolvi cumva situația. Nu mai zic că pacienții cei vechi, obișnuiți fiind de zeci de ani cu șpaga, cu greu acceptă că pot merge în spital fără să dea și fără să se intereseze care e tariful și cui trebuie dat. Mulți bătrâni chiar cred că o să moară dacă doctorul nu ia banii, prin urmare vă imaginați ce se întâmplă acum când intrarea în spitale este interzisă ș deținătorii nu pot să mai rezolve această problemă care acum a fost pasată pacienților, dar care mai sunt în stare să se ocupe de ea? Aici pun eu un semn de întrebare, deoarece neavând experiențe recente nu mai știu în ce măsură problema mai este una actuală.

Una peste alta, fără deținători, presiunea cade pe asistenți și soluția la îndemână este legatul de pat sau sedatul. Lucrurile nu se vor schimba prea curând, soluția firească fiind privatizarea sistemului medical. Dar asta este imposibilă pe meleaguri mioritice, tradițional cu afinități către filosofia socialistă și pomenigistă în care toate ți se cuvin și ceilalți sunt responsabili pentru binele tău chiar dacă nu contribui și chiar dacă nu plătești asigurări medicale.