Crăciunul fericit nu poate fi fericit dacă nu există harul. Harul este greu de descris pentru cei care nu știu ce este și fără de rost este prezentarea lui celor care îl cunosc. Din afară, cei care au aspirații spirituale dar nu o experiență concretă a harului, prin cuvâtul har înțeleg pace, liniște, căldură în relațiile cu cei apropiați și eventual bunăstare. Protestanții au și un termen, îi zice teologia prosperității (prosperity theology sau prosperity gospel în engleză). Este total greșit. Harul este cu totul altceva și deși aduce pacea, nu este doar pace, deși aduce liniștea, nu este doar liniștea, deși dacă nu aduce mereu bunăstarea, aduce puterea de a trece peste lipsurile materiale și mai ales teama față de pierderea acestora.

Desacralizarea sărbătorii Nașterii Domnului este nu atât rezultatul comercializării și pe scurt zis a confiscării acestei sărbători de către comercianți. Mai degrabă eu văd rodul protestantismului în această evidentă ruptură între simbolismul și sensul acestei sărbători în tradiția creștină și ceea ce se întâmplă în lume. Dar acestea sunt aspecte ale căderii și sper să nu alunec prea mult în această direcți, deși cel puțin o să ating la un moment dat sărbătorirea Crăciunului în Japonia ca studiu de caz.

Dar nu doar păgânii și ereticii nu au experiența harului ci și majoritatea ortodocșilor fie sunt total pierduți prin deraierea în orbita pseudo-sărbătoririi lumești fie dacă au ocazia – din mila Domnului – ca să primească prin minune atingerea harului, repede o pierd și repede o uit, trăind o tristețe pe care nu și-o pot explica și împingând vina acestei situații pe cei din jur – care nu sunt ei cum trebuie pentru o sărbătorire harică reală.

O rețetă simplă de dobândire și păstrare a harului este participarea la viața Bisericii și punerea acestei participări pe primul loc. Asta înseamnă că dacă nu ai putere ca să mergi și la slujbe și să faci sarmale, nu ai decât să renunți la sarmale. Dacă nu ai timp de colindat sau primit colindătorii deoarece cunoști importanța vecerniei și nu concepi să mergi la Sf. Liturghie fără a participa și la utrenie care în marile sărbători se face la privegherea din seara premergătoare sărbătorii, nu ai decât să tai colindătorii și să îți faci dușmani. Dacă la serviciu ai de ales între participat la noul show „secret Santa” și stat la coadă la spovedanie, îl dai diavolului pe „secret santa” și te duci să stai la coadă. A face slalom între și alea și alea este imposibil sau magie. Nu exclud să existe magicieni pricepuți la și alea, și alea.

Dar de la un punct, conflictul între „ale lumii” și „ale lui Dumnezeu” va apare inevitabil. Pentru cei mici, apare chiar de la nivelul sebărilor de Crăciun, care uneori se transformă în petreceri de Crăciun unde se mănâncă prăjituri și chiar meniuri de la Mec, cei mici care țin post având parte de un prim test al credinței. Și deoarece mai există riscul – pentru vrăjmaș – ca unii să zică nu și să devină astfel mărturistitori, s-au inventat meniurile „de post” care conțin chiftele și cremvuști „de post” și alte alimente mincinoase. Pentru a refuza meniurile de post, e nevoie deja de trezvie și simpla intenție bună de a mărturisi postul nu mai este suficientă. De altfel, postul este deja un termen folosit greșit de către cei care se declară a fi din Biserică și cumva are aceiași traiectorie de decădere în pseudo-postire similară sărbătorii Nașterii Domnului care a ajuns de la a fi o sărbătoare creștină la un eveniment comercial și social important dar fără prea multe conexiuni cu religiosul.

Cel mai clar că postul urmează Crăciunului în desacralizare este faptul că țin post și păgânii. E la modă să zici că ții post. Mulți o fac „pentru sănătate și ajutor” deoarece cred ei că astfel le va ajuta Dumnezeu. Personal am respect față de necredincioșii care nu țin post și nu „se dau credincioși” mai mult decât cei care țin postul dar sunt indiferent la crez și nu au conștiința apartenenței la Biserică, poruncile lui Dumnezeu și poruncile Bisericii fiindu-le străine.

Ispita lumii a fost mereu mare pentru creștini și dinamica căderii una permanentă. Din fericire pentru unii, căderea este urmată de ridicare, prin Taina Sfintei Spovedanii – medicament uitat de mulți și care de asemenea se află sub asalt, fiind luat cumva iregulat, pe rețete și diagnostice greșite și fără o disciplină ulterioară. Sănătatea duhovnicească – ca și cea trupească – se realizează nu doar prin urmarea unui tratament prescris de un doctor bun (și a unei operații când este cazul) ci de un „lifestyle” ortodox veritabil care să hrănească mereu din harul lui Dumnezeu prin mijloacele care ne sunt puse la îndemână în Biserică.

De aceea preoții sunt cheia și frontul pe care se duce bătălia pentru sufletele oamenilor. Dacă preoții sunt cu har, lumina lui Dumnezeu se va răsfrânge prin ei și asupra oamenilor, prin cuvântul învățăturii și sfatul spovedaniei. Uneori și exemplul personal contează, dar harul este atât de puternic încât precum electricitatea trece printr-un fier ruginit, harul poate trece printr-un preot păcătos către o inimă sincercă, care își dorește să îl cunoască pe Dumnezeu.

Dacă am ajuns la preoți este puțin de zis deoarece aceștia vin din popor. Nivelul poporului dă nivelul preoților. Ceea ce este înfricoșător pentru noi românii. Pentru ceilalți, nu am curajul să mă gândesc. Prin urmare, pentru cei care realizăm riscurile trebuie să ne rugăm continuu pentru părinți noștri pe care îi avem și cunoaștem că ne este bine alături de ei. Atunci când tremuri la gândul ce te-ai face dacă nu l-ai avea pe părintele tău, realizezi vremurile în care trăim. Atunci când ai nădejdea că Dumnezeu va găsi o soluție, înseamnă că ai totuși puțină credință.

Întorcându-ne la dobândirea harului, deși este o luptă care se duce întreaga viață, anumite sărbători au un har aparte care se răsfânge în întreaga lume și chiar și în iad. Eu sunt sigur că și în iad sărbătoresc Nașterea Domnului și focul cel care îi arde pe păcătoși probabil arde mai încet zilele acestea. În esență dobândirea harului ca consecință a unei vieți în sânul Bisericii nu ar trebui să fie ceva greu. Ce este greu să iubești pe aproapele? Ce este greu să ierți pe cel care ți-a greșit? Este firesc, este pornirea normală a omului, care are o singură piedică – orgoliul care este același lucru cu mândria care este tot una cu diavolul. Orice gând de mândrie are ceva demonic în el și finalitatea este despărțirea de Dumnezeu mai devreme sau mai târziu. Faptul că Lucifer a picat în clipa în care a gândit mândria, pe când omul are timp să se trezeasă, să experimenteze roadele mândriei care aduce depărtarea de Dumnezeu și să se pocăiască cerând iertare, este o mare oportunitate pentru omenire și este de fapt rostul acestei vieți în starea în care ne aflăm, între rai și iad, într-un timp al alegerii, într-un timp în care ne decidem dacă vrem să trăim alături de Dumnezeu sau departe de El.

Am menționat mai sus că există o dinamică a stărilor sufletești, asta însemnând că harul se poate dobândi, dar se poate și pierde. Să nu uităm că și Lucifer a fost plin de har, a avut o perioadă în care se afla aproape de tronul lui Dumnezeu, experimenta iubirea divină și proximitatea Sfintei Treimi cu tot ce presupune asta. Mândria lui Lucifer a fost un act punctual, un moment de scurtă durată în care a căzut și și-a pecetluit soarta în veșnicie. Căderea lui, cu siguranță se repetă și cu mulți oameni, de-a lungul istoriei. Nu este o excepție! Să ne amintim de Iuda. Oare el nu a trăit momente extraordinare de harice alături de Mântuitorul? El nu a fost căzut tot timpul, deși cântările Bisericii îl cam ocărăsc. Într-adevăr poate era iubitor de bani și de aceea el ținea punga dar și ceilalți aveau păcatele lor. Iacov și Ioan când au venit să ceară favoruri Mântuitorului, nu se aflau ei în amăgire și în păcatul slavei deșarte? Petru când a scos sabia, nu era oare mânios și totodată necredincios? După atât timp petrecut lângă Mântuitorul, nu știa că acesta are putere asupra materiei și dacă dorește, oricând poate scăpa din fața celor care doresc să îl prindă? Deci și Iuda putea fi iertat și chiar așa cum Petru a fost iertat pentru trădarea din final și Iuda putea fi iertat, dacă se pocăia și dacă în mândria lui nu considera că ce a făcut el nu poate fi iertat, prin urmare, s-a gândit să distrugă și posibilitatea de a fi iertat, prin rămânerea în viață și eventual plângerea păcatului, pe scurt zis, prin actul de pocăință. Iuda atât a fost de orb încât este posibil ca dacă nu se ucidea, să fii avut parte ulterior de un moment de limpezime a minții și îndrăzneală în care să îi ceară Mântuitorului iertare și astfel să fie și el repus în drepturi ca Petru. Tot ce trebuia să facă Iuda era să aibă răbdare. Să nu facă nimic altfel zis, putea pur și simplu să aștepte să vadă ce se întâmplă.

Vedem deci din experiența lui Iuda că orice păcat aduce cu el o întunecare a minții care ne poate fi fatală. Da, poate acum gândim că avem nădejde, poate gândim că putem face o anumită pocăință, dar nimic nu ne garantează că dacă lăsăm garda jos și vom accepta păcatul, întunecarea nu va fi atât de profundă încât să nu ne mai putem trezi și să nu mai putem avea puterea să cerem iertare, deși ni s-a spus că vom fi iertați de 70 de ori câte șapte.

Iar dacă pentru ferirea de păcat putem face ce ține de noi și mai greu este atunci când lumea găsește noi și noi șiretlicuri prin care să ne tragă, prin mrejele ei către păcat. Părinții spun că alunecarea către păcate vine din trei direcții – dinspre lume (prin ispitele ei), dinspre obișnuințele noastre (experiențele păcătoase trecute care ne cheamă mereu) și dinspre diavoli (prin pricini neașteptate, întâmplătoare și puse la cale de forțele întunericului). Rețeta la a face față în acest război este însă simplă și se numește trezvia. Trezvia presupune în primul rând conștientizarea acestei bătălii pentru sufletul nostru, realizarea că viața noastră nu este ceva întâmplător ci este o arenă în care noi trebuie să lutptăm ca să dobîndim harul care ne arată calea pe care trebuie să mergem și ne dă nădejdea că vom dobândi mântuirea.

PS: despre crăciunul în Japonia și Koreea de Sud – poate altă dată, deocamdată cei care știu engleza pot vedea aici câte ceva