În vreme ce vecinii noștri sunt bombardați, stau în întuneric și în foame, nu mai au școli și spitale și oricând pot să moară, majoritatea românilor se cred feriți. Cei necredincioși își pun nădejdea în NATO și UE, cei necredincioși și sceptici în slăbiciunea rușilor și cei mai sceptici necredincioși doar în America. „Avem rachete americane pe teritoriul nostru – nu vor ceda americanii așa ușor. Suntem țară NATO. Suntem membră UE. Băncile vestului au investit la noi” etc. etc. Acestora le spunem că la fel gândeau ucrainienii înainte de război. Deși poate cu un entuziasm și mai tembel ca noi, bazat pe și mai puțin zăhărel oferit de Imperiu. Ba mai mult ca noi, ei gândeau și că frații lor nu vor merge până acolo încât să îi invadeze și să îi măcelărească.

Similar, și unii drept-măritori români se culcă pe o ureche și cred că frații noștri de credință de la răsărit nu vor face măcel pe meleaguri mioritice, deoarece suntem de aceeași credință și pe ucrainieni au năvălit doar ca să îi elibereze de papistași. Acești naivi nu știu că doar un mic procent dintre ruși este ortodox, majoritatea sunt atei, musulmanii sunt dominanți în armată (peste 50%) iar Putin folosește religia doar pentru a motiva și manipula Rusia rurală („semănătoristă”) care să ofere carne de tun pentru războiul împotriva vestului.

Să ne întoarcem însă la chestiunea din titlu, care în esență de fapt este legată de întrebarea dacă răul este o pedeapsă. Cazania ne învață că Dumnezeu nu pedepsește. Dacă ar pedepsi Dumnezeu, credința s-ar baza pe frică și nu ar mai fi iubirea și alegerea proprie. Se știe clar din tradiția noastră că pedeapsa, necazul deși poate fi rodul păcatului, nu este întotdeauna așa. Afirmația că păcatul aduce pedeapsă este adevărată dar trebuie făcută o importantă nuanțare.

În primul rând noi nu știm tainele lui Dumnezeu. Prin urmare, chiar dacă zicem că roada păcatului este moartea, deorece așa ne învață Sf. Pavel, este evident în același timp că Dumnezeu are pregătită judecata pentru la urmă, nu pedepsește în această lume toate păcatele. Când pedepsește și când nu pedepsește, nu putem spune deoarece doar El poate știi. Rostul pedepsei în lume este multiplu: în primul rând, trezirea celui păcătos, în al doilea rând, trezirea altora care văzând că păcatul aduce pedeapsa, poate se trezesc ei dacă cel în cauză nu se îndreaptă. Mai apoi este și ca plată în această viață pentru unele păcate, pentru ca acestea să nu atârne prea greu la judecată și în final pot să mai fie nenumărate motive pe care taina lui Dumnezeu le știe.

Că veni vorba de taină, aș face o mică (mare) paranteză deoarece l-am auzit pe Pleșu comentând despre problema răului și tratând cu zeflemea „pasarea” problemei răului în categoria „taine ale lui Dumnezeu” ca pe o măsură simplistă, în lipsă de alte idei, în lipsa problematizării, altfel zis, dacă zicem asta nu mai comentăm nimic și lăsăm problema nerezolvată. Cam în sensul ăsta a comentat Pleșu – înregistrarea este pe Youtube, dar nu o recomand deoarece ține o jumătate de oră și face doar câteva comentarii simpliste din punct de vedere filosofic la problema răului dar prezentarea nu este deloc foarte clară și nu menționează importanța unei epistemiologii, altfel zis, se referă la rău ca ceva general dar nu subliniază cât de important este să definim termenii înainte de a-i folosi și să explicităm în ce epistemiologie (și eventual metafizică sau sistem de valori) ne încadrăm sau când expunem, în ce sistem se încadrează o anumită explicație.

Așadar, taina lui Dumnezeu nu este deloc o metodă de a evita abordarea unor probleme complicate. Mai degrabă, acele probleme chiar sunt complicate și depășesc capaccitatea noastră de înțelegere, aparținând metafizicului. În creștinism, concepem că există un Dumnezeu, există o lume nevăzută și adevăruri care depășesc lumea noastră. Ba chiar, concepem că și noi când vom merge în lumea cealaltă, vom avea o cu totul altă capacitate de a înțelege aceste adevăruri și prin urmare, alegem ca unele probleme să le evităm, mai ales dacă sunt complicate și mulți sfinți și scriitori mult mai deștepți ca noi le-au abordat deja și nu au găsit un răspuns. În plus, taina lui Dumnezeu nu este deloc o renunțare la aflarea unui răspuns ci mai degrabă o metodă. A face recurs la taina lui Dumnezeu presupune că îți propui să te rogi, recunoști că nu poți să dezlegi această problemă cu mintea ta (deci te smerești) și nădăjduiești că Dumnezeu te va lumina. Deci recursul la taină este mai degrabă un nou început de dezlegare a unei probleme, recunoscută ca complicată sau peste puterea noastră din acest moment, nu este deloc o abandonare. Nu mai zicem că unele probleme pot fi greșit puse și neavând toate elementele de definire și clasificare ne pierdem timpul cu ele aiurea, încercând să răspundem de exemplu ce este răul, fără a ne încadra într-o anume metafizică, folosind o anume epistemiologie, anumite criterii ale catalogării unor evenimente și fapte ca fiind rele. În creștinism, răul este depărtarea de Dumnezeu, originea răului este pentru noi oamenii căderea lui Adam și cam asta este tot ce ne interesează. A sonda cu mintea dincolo de aceste granițe este greșit în primul rând deoarece ieșind din cadrul universului uman, termenii își cam pierd din sens și nici măcar nu avem garanția că în lumea nevăzută logica și rațiunea așa cum le folosim noi există la fel.

Întorcându-ne la pedeapsă, dacă privim o pedeapsă concretă, un necaz, o întâmplare sau o stare a lucrurilor rea (fără echivoc), nu putem spune dacă este rezultatul pedepsei lui Dumnezeu și cu atât mai mult are sens să zicem că Dumnezeu a dat cutare pedeapsă pentru cutare om, sau neam, deoarece acel om sau acel neam a greșit. De ce? Din cauza tainelor lui Dumnezeu și pilda din Biblie ar trebui să fie suficientă pentru a dumirii pe toți drept-măritorii creștini. Mă refer la acel orb din naștere (Ioan 9,2) despre care fiind întrebat Iisus de către ucenici cine a păcătuit el sau părinții lui, a răspuns că niciunul ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Avem deci în primul rând un om sfânt care fiul unor sfinți și totuși este orb. Dacă Iisus zice că acesta nu a păcătuit și nici părinți lui, ce deducem din asta? Că erau sfinți! Ne amintim de acel tânăr care a venit la Iisus și a zis că a păzit poruncile de mic copil și a întrebat ce îi mai lipsește. Aceluia Iisus i-a zis că îi lipsește să dea averile săracilor. Deci acela deși păzise poruncile de mic, iată că totuși avea o lipsă … (nu îi zice păcat, dar avea ceva care mai trebuia să facă, deoarece averile îl țineau lipit de pământ și Legea cea Nouă învăța sărăcia)

Deci dacă orbul și părinții lui nu păcătuiseră (deci erau sfinți), iată că și pe cei buni Dumnezeu îi poate pedepsi. Prin explicația „ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu” evident că se referea că acela s-a născut orb din naștere pentru ca acum Iisus să îi dea vedere, să facă minune și toți să vadă lucrarea lui Dumnezeu. Dar oare nu putea Dumnezeu să dea vedere la un orb care era orb deoarece fie el fie părinții lui păcătuiseră? Ba da, și a făcut-o de mai multe ori („de acum să nu mai păcătuiești …”). Dar Dumnezeu din motive ce țin de „taină”, așa a vrut, ca să lucreze și printr-unul care nu păcătuise.

Iată deci de ce eu cred că nu putem să zicem că ucrainienii au parte de pedeapsa lui Dumnezeu deoarece au păcătuit. „Sunt un popor rău” – am auzit cu șoc și groază din gura unui drept-măritor. „Poporul român este altfel”, adică e credincios … Câtă naivitate! Dacă ne uităm numai pe topul țărilor la numărul de avorturi la mia de populație și vom vedea că România se află în top alături de Rusia, Ucraina și Grecia! Poate metricele astea nu spun mare lucru, poate chestiunea e mai complicată, dar ne putem uita la altele, cum ar fi rata divorțurilor, cum ar fi numărul de morți pe stradă deoarece fiecare se crede deasupra celorlalți și nu are răbdare să circule normal. Dar chiar dacă nu ar fi să ne uităm la nimic, a cataloga un popor păcătos și altul credincios este nebunie deoarece nu avem criterii și nu cred că exagerez nici dacă spun că Dumnezeu nu judecă astfel.

Știm întră-adevăr că Dumnezeu va judeca neamurile, știm că aztecii au dispărut din istorie deoarece omorau copii și ofereau jertfe sângeroase demonilor. Dar care mai sunt neamurile în ziua de astăzi când oricare dacă ne facem fondul genetic avem 15 nații în ADN? Nu prea mai există neamuri omogene în ziua de astăzi și nici nu putem măcar discuta despre poporul ucrainean, neavând o istorie prea mare (cam 40 de ani?). Poate ne putem referi la teritorii, sau la populația dintr-o anumită zonă că a păcătuit, dar știm noi cu adevărat dacă a păcătuit sau suntem noi atât de siguri că pentru asta Dumnezeu le-a dat război și deoarece noi suntem mai buni, vom fi feriți? Evident că astfel de argumente sunt hilare și tembele.

Singurul lucru pe care l-am zis eu și îl mențin este că Dumnezeu poate pedepsi pe cei care își bat joc de Biserică și poate pentru că ucrainienii s-au lăsat călcați în picioare de americani și s-au supus jocurilor geopolitice băgând inclusiv Biserica în asta, din acest motiv este posibil ca Dumnezeu pur și simplu să-și fi luat mâna de peste ei și de aceea să aibă parte de război. Poate că dacă nu se întâmpla acest război, Biserica Ortodoxă din Ucraina, ajungea ca catolicii, să accepte căsătoriile ghei.

Dar totodată am repetat de fiecare dată că nu putem pune războiul pe seama pedepsei lui Dumnezeu deși vrednici suntem.

În recapitulare, necazul ca pedeapsă a lui Dumnezeu poate fi privit doar dinainte, adică ne putem lupta cu păcatul de frica pedepsei lui Dumnezeu. Dar chiar dacă suntem pedepsiți și la necaz, putem primi certarea ca fiind pentru păcatele noastre. Ce nu putem însă, este să judecăm pe alții și să zicem că pentru păcatul lor au primit acea pedeapsă. Am explicat motivele mai sus.

Nici măcar noi nu știm dacă războiul este o pedeapsă. Am repetat mereu și o să o mai fac – războiul fizic nu este decât instanțierea în realitate a războiului nevăzut. Asta ne poate fi util dacă suntem orbi. Mai multe decât a ne ajuta să vedem lucrurile așa cum sunt, Dumnezeu nu prea are ce să ne facă. Dacă nici văzând războiul la poarta nostră nu ne trezim și nu îndreptăm mâinile către Dumnezeu pentru a cere iertare și răspuns de îndreptare, ce mai putem face altceva? Și zic chiar mai departe – poate războiul este o binecuvântare! Poate ucrainienii care mor sunt luați înaintea venirii lui antihrist, poate bezna și sărăcia în care sunt aruncați îi pregătește pentru prigoana care va veni.

Culmea este că în ciuda faptului că se arată atât de multe semne, prin progresele care se fac către un stat global tehnocratic, prin declarațiile pe față ale miliardarilor că doresc să controleze populația și că drepturile individuale nu mai sunt relevante, mulți drept-măritori creștini încă fac investiții imobiliare și cred că vor trăi în pace și prosperitate până la adânci bătrâneți.