Mulţi îl critică pe Ilie Şerbănescu că este anti-european şi pro-rus. Evident, cei care au un singur neuron cu două cămare, fie camera pro-ue/anti-putin, fie cealaltă cămară anti-ue/pro-putin nu pot mai mult din fabricaţie şi din specificaţiile BIOS-ului cu care rulează.

Ilie Şerbănescu a fost însă profesor universitar de economie la viaţa lui, chiar dacă pe vremea epocii de aur. Un singur lucru era studiat cum trebuie pe vremea comunismului, hibele Imperiului Anglo-American deoarece era permis aşa ceva şi nu se cenzura. Chiar dacă critica Imperiului era încurajată, asta nu înseamnă că metodele de studiu erau artificiale, deoarece era cumva o competiţie între detractori de a găsit argumente şi exemple cât mai concrete.

De altfel, total necunoscut maimuţelor pro-imperialiste de la noi de astăzi, care nu au o minimă cultură, este că întreaga elită academică din Franţa, a avut şi încă are o orientare anti-imperialistă, catalogată de entelectualii de la noi, ca fiind socialistă. Personal, urmărind sute de dezbateri politice la TV5 când aveam doar 20 posturi TV şi fiind adolescent, aveam mult timp liber, nu am prea văzut comunişti pe la francezi deşi este clar că prin definiţie elitele intelectuale sunt puţin rupte de practica economică de jos, prin urmare sunt puţin … idealiste.

Doresc însă doar să atrag atenţia la realitate, că Imperiul nu este deloc umblă câinii cu covrigii în coadă, dezastrul ideologiilor europeniste este o realitate concretă pe care o află – cei care sunte ancoraţi doar în ştirile oficiale – doar de la cei care se întorc şi ne povestesc.

Paradoxal este că diferenţialul de mentalitate între generaţia veche, comunistă şi tinerii frumoşi şi liberi, este acelaşi între tinerii frumoşi şi liberi şi tinerii (şi bătrânii) căpşunari care deja au ceva experienţă cu vestul şi observă disoluţia în timp real de la faţa locului. Adecă aceleaşi metehne le au şi comuniştii şi tfl-iştii: sensibilitate la propagandă, gândire obtuză şi inflexibilă, viziune limitată asupra posibilităţilor şi mai ales spaima de necunoscut.

Cum credeau românii din vremea comunismului că nu au de ales, la fel cred românii de astăzi că fără UE nu se poate, nu există alternative. Asta deşi o spun ca o acuză este de fapt o stare cronică specifică unui bolnav care toată viaţa a trăit fără materie cenuşie şi i-am cere peste noapte să rezolve ecuaţii diferenţiale şi să înţeleagă de exemplu cum este mecanismul de obligaţiuni al unui stat şi cum decurg negocierile între state şi creditori atunci când îi ameninţi cu falimentul.

Mă refer aici la ceva concret, anume la podcastul dlui Constantinescu în care repetă obsesiv că fără UE se alege praful de noi, că nu mai avem bani, că intrăm în faliment etc.

Personal, am urmărit îndeaproape criza din Grecia de la vremea bailout-ului din 2012 şi mai ales pe Varoufakis. Acest grec şcolit în Londra, profesor de economie chiar la universtăţi mari, a fost aproape gata să rupă Grecia de UE şi să scape ţara de datorii. Dacă reuşea, Grecia de astăzi arăta cu totul altfel. Problema este că pe cât de umiliţi au fost grecii şi batjocoriţi pe faţă de nemţi şi de alţi europeni în acele vremuri, pe atât de fricoşi au fost ca să îşi ia soarta în propriile mâini sau măcar să profite cum trebuie de un faliment care poate aduce nenumărate beneficii.

Pe scurt, problema falimentului ţării nu este una mare pentru omul de rând ci mai ales pentru politicieni şi întreg ecosistemul mafiot alcătuit în jurul clasei conducătoare. Evident că şi asistaţii sociali vor avea de suferit, evident că şi aparatusul bugetar parazit se poate trezi peste noapte dat afară, dar această curăţenie ar fi o reformă reală care ar reintroduce munca şi egalitatea ca principii de bază ale ţării noastre.

Marea întrebare este însă dacă românii mai sunt mişcaţi de aceste idei sau doresc efectiv toţi să fie asistaţi sociali.