Articol inspirat de salvomag.com

Spuneam într-un articol din perioada plandemiei că:

Pentru cei din afara sistemului, in ciuda riscurilor si a provocarilor, fericirea este mult mai realizabila. Dar in cel mai rau caz, putem conclude ca fericirea depinde de caracter si de personalitate. Dar in afara sistemului caracterul se dezvolta mult mai amplu si potentialul de crestere a personalitatii este de asemenea cu totul altul. In sistem, fericirea este in cel mai bun caz un simplu slogan, un zaharel care te face sa mergi mai departe, o himera diafana. Intr-adevar exista drogurile, care in vest sunt de fapt apogeul pseudo-fericirii propuse de sistem. Este culmea ca zeci de ani de progres tehnologic si economic au dus la o societate fragmentata, in pragul colapsului economic global si in care majoritatea oamenilor consuma pastile de cap anti-depresive si anti-suicidale iar cand doresc “sa se simta bine” trebuie sa apeleze tot la pastile. – 6 IUL 2021 – Iesirea din sistem – beneficii extra-plandemice

Pentru cei captivi în sistem, şoriceii care aleargă în rotiţa infinită pentru ca învârteala lor să contribuie la buna funcţionare a sistemului, singurul factor care îi împinge înainte este plăcerea. Dopamina. Iar dacă înainte de tehnologie dopamina se obţinea prin droguri fizice, acum, prin noile tehnologii dopamina se obţine mult mai facil prin jocuri, reţele sociale, streaming, filme şi muzică disponibile oricând, în orice cantiate, cu o varietate infinită. Insă în ciuda spectrului variat al ofertei de divertisment digital, toate drogurile digitale au un singur lucru comun: algoritmii care determină ce imagine să ne apară în faţă în cele din urmă are strict ca scop stimularea sistemului de recompensă a creierului care are ca scop eliberarea de dopamină. Fără eliberarea dopamiei, angajarea noastră nu are motivaţie şi lăsăm telefonul deoparte, încercând fie o carte, fie discuţii cu prieteni în lumea reală, fie o plimbare prin parc.

Evident că potenţialul celor mai puternici algoritmi trece de această performanţă „trivială” pe care orice joc pe telefon e capabil să o realizeze, anume captarea atenţiei prin eliminarea de dopamină. Unde trece? Trece la controlul total al minţii, al gândurilor, al acţiunilor. Acest control, care poate este deja atins, este cel puţin scopul final iar cercetările de integrare cât mai directă a creierului uman cu tehnologia digitală nu sunt altceva decât o componentă esenţială a războiului mondial care a început deja. Cine va putea controla mai bine creierul omului va putea controla întreaga omenire. Prin intermediul tehnologiei masele vor fi manevrate aşa cum sunt acum soldaţii constrânşi pe front ca să întreprindă misiuni prin ordine militare. Dictatura prin narativ îşi arată deja colţii şi teroarea din perioada plandemică este un prim „val” al aceste puteri de control mondial.

Pentru omul nou, creat în epoca reţelelor sociale şi educat de programa şcolară „oficială”, care ajunge mai apoi angajat la corporaţii sau este freelancer, munca şi joaca au o relaţie simbiotică. Atât de simbiotică încât există un curent în rândul marilor coporaţii de gamificare a muncii [1]. Personal am dilema dacă s-a ajuns aici pornind de la observaţia că gamificarea creşte randamentul şi poate fraierii angajaţii să muncească mai mult şi mai bine sau pentru că pur şi simplu altfel nu se mai poate, adică noile generaţii de oameni nu mai pot pur şi simplu să muncească, nu mai au chef să vină la muncă, nu mai au răbdare să stea acolo 8 ore sau mai mult, nu mai au atenţia, nu se mai pot abţine de la alte distracţii şi pentru a concura cu tentaţiile, managerii găsesc această găselniţă a gamificării pentru a rezolva problema, alternativa fiind evident întoarcerea la tehnici „old school” cum ar fi penalizările, concedierile şi alte măsuri punitive.

Huxley a pus problema că un cult al distracţiei ar putea crea chiar condiţiile prin care totalitarismul ar putea cuprinde vestul. În faimosul roman Brave New World din 1931, Huxley vede o societate în viitor în care cetăţenii sunt atraşi în pasivitate prin varii amuzamente. Dacă în romanul 1984 al lui Orwell, sexul e doar un refugiu de la Big Brother, în Brave New World, plăcerile sunt o unealtă pentru un stat tehnocrat care caută să domine cele mai mici amănunte şi acţiuni din viaţa fiecărui individ.

Neil Postman, un profesor de pedagogie şi critic fervent al mediei digitale, a făcut o comparaţie cutremurătoare între cele două mari romane care profeţeau tehnocraţia de astăzi dar fiecare având o viziune diferită cu privire la mecanismele prin care aceasta urma să se nască. Bunăoară, dacă Orwel vedea riscurile ca venind din afară, în viziunea lui Huxley nu era nevoie de un nou dictator care să vină să ne fure libertăţile, autonomia, istoria, identitatea deoarece prin schimbarea educaţiei şi transformarea gândirii noilor generaţii, omul va renunţa singur la propria identitate şi libertate şi va cere să devină rob, poate chiar unul fericit, cel puţin fericit când primeşte doza de dopamină.

Orwell s-a temut de cei care ar interzice cărţile . Huxley s-a temut că nu va fi niciun motiv pentru ca cărţile să fie interzise deoarece nu va mai fi nimeni interesat de ele. Orwell s-a temut de cei care ne-ar interzice accesul la informaţie. Huxley s-a temut de cei care ne-ar da atât de multă încât am fi reduşi la pasivitate şi egoism. Orwell s-a temut că adevărul ne-ar fi ascuns. Huxley s-a temut că adevărul ar fi înecat într-o mare de adevăruri irelevante. Orwell s-a temut că am putea deveni o cultură captivă. Huxley s-a temut că vom deveni o cultură trivială, preocupaţi cu un echivalent al feelies (un fel de filme cu imersiune virtuală), orgy porgy (libertate sexuală decuplată de emoţii) şi al jocului Centrifugal Bumblepuppy [3]. Cum a remarcat Huxley în Brave New World Revisited, activiştii libertarieni şi raţionalişti care sunt mereu în alertă în prevenirea tiraniei “au eşuat să ia în calcul apetitul aproape infinit la omului la distracţii.” În 1984 al lui Orwell oamenii sunt controlaţi de durere care le este produsă de o putere oprimatoare. În Brave New World, omul e controlat producându-i-se plăcere. Pe scurt, Orwell s-a temut că de ceea ce ne este frică ne va ruina. Huxley s-a temut că plăcerile după care tânjim ne vor ruina. –  Amusing Ourselves to Death

Postman a fost şi el un profet deoarece pe vremea când scria şi lupta cu digitalul, abia exista televizorul şi poate video-ul. Deşi a murit în 2003, tehnologiile care au urmat după ce a scris el cartea de mai sus, au puteri infinite televizorului, iar cele care vor apărea după primele reuşite în direcţia interfaţării creierului la digital sunt infinit mai puternice ca cele de astăzi.

Deşi nu ducem lipsă de critici culturali, psihologi sau doctori care trag semnale cu privire la dispozitivele digitale şi pericolele adicţiilor asociate cu ele, nu prea sunt care să tragă semnale în legătură cu pericolul totalitarismului, deşi întorcându-ne la Brave New World, controlul populaţiei se făcea prin drogul numit soma care producea plăcere şi ajuta oamenii să depăşească situaţiile nefericite din jurul lor, facilitând funcţionarea şi optimizarea sistemului de control şi eliminând aproape toate riscurile legate de eventuale acte de dizidenţă.

Un totalitarismul pe bază de confort nu e la fel de uşor de recunoscut ca totalitarismul bazat pe durere, deoarece nu se potriveşte deloc experienţei noastre recente şi cu atât mai puţin experienţei vestului. Totuşi, chiar comuniştii care aveau obsesie pe cultul muncii şi conduceau cu bâta, au înţeles importanţa politică a plăcerii, ca şi a activităţilor care produc indiferenţă faţă de lumea exterioară.

Când fugarul KGB Yuri Bezmenov a dat faimosul interviu lui G. Edward Griffin [2], a explicat că principalul focus al KGB-ului în SUA nu a fost spionajul direct; în schimb, ei căutau cum pot să reducă populaţia americană la pasivitate şi dezinteres faţă de problemele globale, aşa cum acum de exemplu se încearcă stimularea dezinteresului cu privire la crimele care au loc în Gaza deşi foarte probabil metodele aplicate acolo vor fi extinse în curând peste tot în lume.

Adevărul este că între a privi noul sezon al serialului favorit pe Netflix şi a vedea imagini cu crimele care au loc în Gaza nu este greu de ales, mai ales dacă varianta a doua presupune ca să faci şi ceva în plus, cum ar fi să mergi la un miting de protest sau să ceri socoteală politicienilor pe care i-ai ales. Faptul că încă mai vedem mitinguri de protest legate de Gaza demonstrează că controlul nu este încă total.

Faptul că există aceste mecanisme de control prin plăcere şi de deturnare a atenţiei de la chestiunile importante pentru individ în ziua de astăzi (şi nu e vorba doar de politică, ci de tot ce e legat de cultură, religie, identitate) nu anulează deloc însă riscurile totalitarismului fundamentat pe pedeapsă şi frică prezise de Orwell. Dar avem a ne teme mai puţin deocamdată de securişti, poliţia secretă sau agenţii CNCD ci deocamdată avem a ne teme ca nu cumva Kaufland să ne interzică accesul la produsele sale ieftine din aplicaţie dacă protestăm împotriva cărucioarelor roz. Un preview al societăţii viitorului am avut deja parte în plandemie cu purtarea măştii, dar, din fericire, cel puţin la noi, nu cu vaccinul.

Am putea considera starea actuală ca un accident al progresului, ca o stare nedorită cauzată doar de progresul prea rapid, de dezvoltarea prea accelerată a mijloacelor tehnologice la care nu am apucat să ne adaptăm şi să le învăţăm încă cum trebuie. Ca o mică paranteză, sunt naivi acum care cred că interzicerea telefoanelor elevilor în timpul orelor e mare brânză şi va produce o îmbunătăţire drastică a sistemului educaţional. Ce facem noi este însă doar o componentă a mimetismului tembel specific unei colonii. Bunăoară, de anul acesta s-a introdus şi în SUA interzicerea telefoanelor şi iote că şi noi acum avem chestia asta, deşi dispozitive smart sunt nenumărate, telefoanele fiind doar cele mai uzate, dar existând alternative multiple: tablete, ceasuri, inele, mini-console. De impact mult mai puternic asupra şcolii ar fi scoaterea evoluţionismului şi introducerea Istoriei Ortodoxiei ca materie obligatorie.

Tehnologia poate avansează rapid, este adevărat, dar asta nu este un accident şi nici neadaptarea la ea nu este deloc accidentală ci totul este programat şi are ca scop sclavia globală, supunerea omului pas cu pas către un stat totalitar global de unde să primească în amăunt instrucţiuni de ce are voie să facă şi ce trebuie să facă, pentru fiecare acţiune primind doza de dopamină.

Adevărata problemă este distrugerea credinţei, atacul nu de ieri de azi asupra adevărului creştin prin subminarea Bisericii, apariţia sectelor, separarea statului de Biserică, apariţia statelor naţiuni şi acum apariţia entităţilor supra-statale prin care controlul masiv asupra miliardelor de oameni va fi facilitat de legi globale şi o reţea globală interconectată care să facă legătura live, prin 5G, între cei care controlează şi cei care sunt controlaţi.

Practic pas cu pas, dacă urmărim strict pe componenta structurilor care guvernează societatea, de la apariţia papismului şi aspiraţiile sale de cuceritor al lumii s-a trecut apoi la reforma şi inevitabila rejecţie a autorităţii bisericii. De la asta, până la separarea statului de biserică nu a mai fost decât un pas. SUA fiind creată mai ales de protestanţi, pentru a putea supravieţui împreună şi a evita riscul unui regim similar celui din care au fugit, au ales modelul separării Bisericii de stat. Apoi, de cealaltă parte, bolşevismul a distrus fizic creştinii şi a încercat să şteagă orice urmă a creştinismului. Nu au reuşit şi pentru a smulge mugurii renaşterii din Est, au produs această Uniune care iniţial au promovat-o ca fiind economică, dar ulterior s-a dat pe faţă scopul principal ideologic.

Prin războaie, politică, economie şi mai ales prin tehnologie, bucată cu bucată, caracatiţa tehnocraţiei se răspândeşte pe întreaga lume şi în prezent asistăm, la cum deseori am explicat, la instanţierea în lumea materială a războiului nevăzut între forţele binelui şi ale răului, care pe alocuri chiar ia forma unui război real, standard. Dar pe lângă războiul material, cel mai dur război este pentru cucerirea sufletului oamenilor prin mecanismele de stimulare a plăcerii şi manipulare a minţii.

Manipularea ia multe forme şi are un spectru variat, dar ceea ce denumim generic „narativ” chiar dacă par doar valuri de propagandă periodică pe un anume topic fierbinte al zilei, sunt de fapt doar valurile vizibile a unui ocean în putrefacţie care controlează nu doar perspectiva şi raportarea individului faţă de un anume subiect ci efectiv formează şi reformează întreaga viziune asupra vieţii pentru cei tineri.

Iar dacă în prezent plăcerea e folosită doar ca zăhărel pentru distragerea atenţiei, pentru stimularea unui comportament standard sau pentru atragerea atenţiei şi a interacţiunii cu scopuri mercantile şi comerciale, în viitorul apropiat folosind inteligenţa artificială dar şi interfeţe mult mai performante cu creierul nostru, controlul va lua şi noi faţete şi va cuprinde pas cu pas întreaga noastră viaţă, nu doar fragmente de timp, expunerea la unele imagini şi melodii, crearea unor reflexe în utilizarea dispozitivelor digitale.

Scopul final este nu doar să cumpărăm un anume produs, nu doar să avem o anumite atitudine politică, nu doar să avem o anumită raportare la autoritate, ci scopul final este dominarea totală a întregii noastre fiinţe, practic captivarea sufletului prin eliminarea oricărei rămăşiţe de libertate din mintea şi sufletul nostru.

Nu ar fi prima încercare, bolşevicii au mai eşuat. Eu sunt optimist că şi cei de astăzi vor avea aceeaşi soartă.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] How to use gamification to make work more fun for your employees

[2] Interviul dat de fugarul KGB Yuri Bezmenov lui Edward Griffin, un faimos whistleblower al elitelor https://www.youtube.com/watch?v=s2b-I0Yqisc

[3] Centrifugal Bumblepuppy – un joc prin care copiii sunt educaţi în spirit consumerist şi sunt obişnuiţi să fie captivi în conformitate