M-am inspirat in titlul acestui articol din articolul lui Max Keiser intitulat ‘Epithets’ and interest rate apartheid. Nici nu se putea gasi o metafora mai buna pentru a intelege lumea in care ne aflam. O sa incerc sa explic ce inseamna apartheidul dobanzilor de referinta aplicat in zilele noastre la nivel mondial.

Sistemul bancar mondial functioneaza pe scurt ca o retea de apeducte in care banii curg de la sursa (Bancile Centrale) inspre jos, prin diverse bazine mai mari conectate direct la sursa (marile banci comerciale) pentru ca apoi sa se verse in si mai multe bazine si bazinute unde apa este distribuita pentru toti prin conducte mai mari sau mai mici, care conducte au dotate diverse robinete din care este controlat volumul apei (fluxul creditelor).

Evident, la fiecare treapta se pune un pret, apa costa. Adica banii costa. Efectiv, banii costa. Costul banilor se numeste dobanda. Cu cat ne apropiem de sursa, cu atat apa costa mai putin (adica dobanzile sunt mai mici). Se mai intampla insa un fenomen interesant. Procesul de economisere se intampla astfel: muritorii de rand (oamenii si firmele) castiga apa prin munca. Pentru serviciile lor, primesc apa. Daca nu o consuma pe toata, se duc cu ulciorul inapoi la un bazin si imprumuta bazinului apa cu promisiunea ca peste o perioada, va primi cu cateva picaturi mai multa inapoi. Bazinele au insa o masina magica (numita tiparnita mai demult si mai nou calculator) care le permite ca pentru fiecare ulcior de apa pe care il primesc de la muritori, acea masinarie il transforma intr-o galeata de apa din apasarea a doua-trei taste de cifre urmata de tasta ENTER. Fenomenul se numeste „reserve banking” si permite bancilor ca sa nu aiba toti banii deponentilor pastrati, ci doar o mica parte din ei, restul bancile ofera credite. Pentru fiecare leu depus, daca ratio-ul cerut este de 1:10, banca poate sa ofere credit de 10 lei. Insa ratio-ul in sistemul bancar romanesc actual este de aproximativ 7%, adica bancile au efectiv 7 lei din 100 depusi de clienti.

Dupa cum am spus, cu cat te afli mai sus, mai aproape de izvor cu atat apa te costa mai putin. S-a ajuns insa in ziua de azi ca apa sa coste chiar mai nimic daca esti direct conectat la izvor. Nu doar ca apa costa mai nimic, dar izvorul poate sa reverse oricata apa, caci daca bazinele mai mici au o mica masinarie magica care transforma un ulcior intr-o galeata, izvorul are un robinet si mai magic care poate fi rotit oricat de larg pentru a da drumul la apa oricat de multa. De ce atunci nu se da drumul la cat mai multa apa incat sa aiba toti oamenii parte? Raspunsul e simplu: pentru ca exista o lege imuabila a naturii ca daca se va da drumul la apa prea multa, vom avea parte de inundatie si apa nu doar ca nu va mai ajuta la cresterea plantelor si alimentarea populatiei dar chiar va putea provoca daune si distrugeri.

Nu stiu daca ati inteles ceva din analogia mea, dar efectiv sistemul financiar din ziua de azi a ajuns atat de absurd incat cu greu poate fi explicat prin comparatii cu lumea reala. Traim intr-o lume fantastica in care zeii care au mana pe robinete fac vraji si magii de care noi nu avem nici cel mai mic habar, ci traim ca prostii muncind si luptandu-ne cu greutatile vietii in timp ce bancherii nu fac nimic decat sa invarte de robinete dupa cum le convine si sa le inchida in bataie de joc pentru noi cei de jos, pentru a ne infometa si a ne imputina caci le e frica ca nu vor mai avea aer pe pamant din cauza noastra caci ne-am cam inmultit.

Iata insa o vorba si de la Max care are darul sa explice lucrurile mult mai pe sleau ca mine:

There is no practical reason the US should carry $15 trillion in debt on the books with an additional $50 trillion off the books. There is no practical reason JP Morgan should carry $90 trillion in debt off the books. There is no practical reason Japan is carrying over 200 per cent of their GDP in debt on the books. The real reason these debts exist is because the bankers who created them are paid as a percentage of gross debts forced through the system. A 1 per cent fee on a $500 billion tranche of debt is bigger than a 1 per cent fee on a $5 billion tranche and this simple calculation of ‘more = more’ is why bankers create so much debt in the first place. (Sursa: tot de acolo)

Asadar prin apartheid al dobanzii de referinta (costul cu care Banca Centrala imprumuta bancile) se intelege diviziunea intre cei favorizati (bancherii care imprumuta de exemplu de la BNR cu 5,25% si noi, fraierii care acceptam sa primim salarii de nimic pe niste hartii pe care scrie BNR si semneaza Isarescu iar daca ne trece prin cap sa luam credit, platim 20% dobanda. Ce diferenta este intre o banca si noi? Nici una in principiu, decat aceea ca daca bancile se supara putin, nenea Mugurel nu mai e guvernator si nici ceilalti colegi ai lui din consiliul de administrare al BNR-ului nu isi mai primesc salariile babane, bonusurile si diurnele.

In toate lucrurile este bine sa ne intrebam: cui foloseste? Cui foloseste asadar faptul ca BNR va micsora dobanda de referinta? Bancilor, economiei, firmelor, oamenilor etc? Evident, ca orice intrebare depinde cui i-o pui. Daca il vom intreba pe domnul Vasilescu cu siguranta va spune ca BNR incearca sa convinga bancile sa micsoreze dobanile la credite insa ce fac in realitate bancile stim toti cei care muncim, strangem un ban si dupa ce ca ne tremura chilotii ca va cadea banca unde ii depunem, de acum inainte vom primi si mai putin dobanda, care si-asa era sub inflatia anuala, deci real negativa. Mai multe detalii despre chestiune, puteti citi in articolului domnului Cristiac Hosiuc, la care nu avem decat sa aducem un amendament major legat de sperantele desarpte pe care si le pune ca economia isi revine, conform declaratiilor lui Mugur Isarescu. Eu unul as fi mai rezervat si as astepta macar inca un trimestru ca sa vedem cat de mult isi revine si de asemenea, m-as uita si la companiile de unde vine aceasta crestere pentru ca daca este vorba doar de Dacia si Ford, orice crestere este irelevanta pentru starea generala a economiei. Adica Renault Franta si Ford Germania au profituri mai mari dar pe mine nu ma incalzeste cu nimic asta, de vreme ce foarte probabil cresterile nu se vor regasi in salariile angajatilor si chiar daca se vor revedea probabil singurul efect va fi o incetinire a cresterii procentului creditelor neperformante.

Vedem asadar pas cu pas cum precum niste vampiri care ies din morminte la zori de noapte, bancherii centrali trag in jos de dobanzi, transfera datoriile de pe public pe privat, distrug economia prin sugrumarea creditarii si evident efectul pe termen mediu lung nu va fi altul decat inghitirea de catre banci a tuturor averilor publice si private. Putem fara greutate sa anvisajam un viitor in care orice petic de pamant apartine uneia dintre cele 2-3 banci mari care vor mai ramane sau de ce nu singurei banci care le va inghiti pe toate pana atunci. (Este o evidenta ca incet-incet in domenul bancar, pestele mic inghite pestele mare)

Ce este bine de facut si ce ar trebui bancherii sa faca? Nu sunt eu in masura sa spun, eu doar observ fenomene, patternuri globale aplicate la nivel local. Apartheidul dobanzii de referinta, dupa ce ca si-asa ne loveste prin dolar si euro, a ajuns acum sa ne loveasca si prin leu. Realitatile tangibile care ne asteapta sunt: credite din ce in ce mai greu de obtinut, economie in declin (in realitate, conform puterii de cumparare, a somajului si a altor indicatorii care ne dau starea reala) desi in crestere (in cifre, in statistici masluite si in profituri ireale), inflatie si austeritate profunda. Nu ne vor lipsi insa si momente de speranta desarta cum este cel actual (nu mai avem deficit, economia creste, inflatia e sub control, agricultura produce, blah, blah, blah). Acestea sunt insa doar momente caracterizate de unii drept „ochiul furtunii” – acele scurte perioade in care furtuna pare a se fi terminat cand, de fapt,adevarata furtuna abia urmeaza.