Abia a murit pr Iustin si deja au inceput sa apara „profetiile”. Atunci cand si Antena 3 incepe sa „preia” profetiile parintelui Iustin, deja ceva pare putred …

„Profetiile” sunt atat de captivante si interesante incat adeptii acestora pot sa fie deja considerati o secta cu numeroase particularitati si devieri de la ortodoxie. Spun ca devierea este atat de grava pentru ca „virusul” profetomaniei altereaza atat intelegerea cat mai corecta a credintei si a esentei mesajului crestin, cat mai ales felul de raportare la lume si la viata in general. Ca sa nu mai zic nimic de „duhurile” care ii lupta si ispitele pe care le au cei care se lasa prinsi in plasa atat de intortocheata a profetiilor.

Necesita multe explicatii etichetarile mele si as incepe mai intai prin redarea Epistolei catre Diognet, o scriere extrem de veche despre cum vede un necrestin pe crestinii din primele 3 secole crestine:

Creștinii nu trăiesc deosebiți de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină. Învățătura lor nu e descoperită de gândirea și cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotință; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învățătură omenească. Locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte și în hrană și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca nemaivăzută. Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile.” — Epistola către Diognet, V.1-10 (trad. rom.: Dumitru Fecioru) (Sursa: orthodoxwiki)

Unul din primele lucruri pe care vreau sa il subliniez este ca nu vreau sa neg faptul ca exista profetii, ca trebuieste luare aminte la profetii si ca profetiile sunt o componenta incontestabila a mostenirii patristice a Bisericii. Problema pe care o am eu nu este referitoare la profetii, cat mai ales la raportarea crestinilor la profetii. De altfel, Biserica a fost totdeauna constienta de acest „risc” si de aceea nu a introdus citirea Apocalipsei in Biserica, desi – daca nu ma insel – toate celelalte carti ale Sfintei Evangheli fac parte din repertoriul slujirii, daca nu in totalitate, macar fragmentar. Pe semne, ca Sfintii Parinti care au alcatuit slujbele si-au dat seama ca daca Apocalipsa s-ar citi in Biserica, ar exista riscul ca oricine sa inceapa sa interpreteze si sa talcuiasca profetiile, lucru destul de evident si care oricum s-a intamplat cu ereticii si se intampla si azi cu multi crestini care manati de duhurile vremurilor, se incumeta sa strecoare prin sita propriei minti pericopelele evanghelice si apostolul care se citesc la Sfanta Liturghie, ignorand total predicile si talcuirile sfintilor. Si asta in cazul fericit in care sunt atenti la ce se citeste. Din pacate problema nu este doar a credinciosilor, dar uneori gasim si slujitori care nu au pregatirea necesara sau macar smerenia sa nu se aventureze in talcuiri exagerate si deplasate, ci gresesc chiar in talcuiri aparent simple si pentru care exista multe referiri si un consens deplin la Sfintii Parinti.

Fenomenul profetomaniei are un teren destul de fertil in zilele noastre, pentru ca si lumea si vremurile au multa „hrana” cu care sa il „alimenteze”. In fiecare zi putem afla zeci de stiri care sa argumenteze ca apocalipsa si antihrist sunt extrem de aproape si e doar o problema de timp pana „urgia” va veni si peste noi. Dar nu doar „bogatia” elementelor nutritive hranesc aceasta boala cat mai ales tembelizarea generalizata a omului modern robit de superficialitate si comoditate pana si in gandire poate chiar mai mult decat in vointa si credinta. Caci cu siguranta intrebarile si problematica ridicata de apocalipsa si antihrist nu sunt deloc noi si nu doar pe noi, „cei din urma” ne preocupa ci a preocupat nenumarate de generatii care au crezut inaintea noastra ca sunt ultimii. In esenta, „apocalipsa” nu este decat o tema credintei crestine care nu este mai mare si nici mai mica decat alte teme cum ar fi poate geneza, casatoria, munca etc. Cati insa se intereseaza despre ce spunea cutare sfant despre munca in timp ce multi profetomani stiu deja toate profetiile care exista si care s-au publicat in anii recenti.

Punctul in care profetomania devine o boala duhovniceasca serioasa este in momentul in care viziunea noastra asupra lumii dar mai ales starile noastre emotionale sunt influentate de evenimente si intamplari prezente pe care incepem sa le interpretam exagerat ca fiind deja parte din „apocalipsa in desfasurare”. Stiu ca multi se cred stapani pe ei si considera ca ei doar sunt atenti la ce se intampla si/sau ascultatori de sfinti (si preacuviosi parinti) prin aceea ca se raporteaza sau nu la o problema prin prisma unei viziuni profetice sau care este incadrata cu o mai mica sau mai mare certitudine intr-un scenariu profetic. Este destul de trist cand observ astfel de fenomene si inselarea – cred eu – este destul de mare pentru ca inlocuieste o stare de normalitate cu o stare de parelnica duhovnicie. Prin stare normala ma refer la trairea crestina normala, asa cum o vedem redata in scrisoarea de mai sus. Evident, descrierea facuta crestinilor in aceasta scrisoare este una deosebita si noi ne aflam cu mult departe de aceasta vietuire, insa exista trepte si masuri si pentru noi. Din momentul in care cautam sa facem un bine, parerea mea este ca binele trebuie facut si pornind de la o justificare sau o motivatie cat mai buna. Nu de putine ori, o raportare a noastra la un lucru poate sa fie aceeasi privita din mai multe puncte de vedere, dar conteaza imens si punctul pe care ma sprijin eu in actiunea mea, nu doar faptul ca lucrul in sine este bun si am mai multe argumente pentru a-l duce la capat. Este vital ca si motivul pentru care fac sau nu fac un lucru sa fie unul binecuvantat si rostul acelui lucru sa il inteleg si sa mi-l asum.

Ori daca noi ne cufundam intr-o stare mentala dominata de anumite apucaturi si resorturi pe care ni le-am dobandit obsinuindu-ne sa privim totul si toate prin prisma apocalipsei iminente si a „infricosatorului” antihrist, vom fi un pas mai departe de Dumnezeu si doi pasi mai aproape de nebunia si haosul acestei lumi in care cu greu se poate gasi o oaza de liniste si claritate si in care orizontul sa nu ne fie acoperit de nori de nici un fel si in care razele soarelui sa ne calauzeasca cu blandete si tandrete pe calea cea buna iar nu vanturile pustiei sa ne loveasca cu asprime impingandu-ne cand la dreapta, cand la stanga, cand in sus si cand in jos.