Inflatia nu tine pasul cu tiparirea banilor pentru ca banii nu ajung in economie ca sa mareasca preturile ci se opresc in alte bule cum ar fi piata actiunilor, piata obligatiunilor de stat, dar mai ales alte domenii mai exotice, putin cunoscute omului de rand si destul de greu de analizat la nivel macro. Din ce au ajuns la urechile mele as mentiona doar cateva exemple: patente tehnologice (e o cursa nebuna intre companii pentru astea), piata artei (la Londra se bat record dupa record), terenuri agricole productive in zonele relativ sigure si productive, imobiliare de lux (Londra, Paris, New  York etc).

Dar sa vedem si cateva zone mai obscure si mai de granita, avand in vedere ca nu sunt deschise majoritatii investitorilor. Una ar fi ar buyback-urilor de actiuni: toate marile companii isi rascumpara acum actiunile pentru a mari valoarea pe viitor a actiunilor si pentru ca nu au alte posibilitati de a mari profiturile (extinderea cotei de piata, intrarea pe piete noi, expansiunea pe orizontala sau verticala, etc). Si asta, paradoxal, in vremuri in care dobanzile sunt mici, bancile bat la usile companiilor viabile si premizele sunt si mai optimiste din acest punct de vedere. Azi sau ieri Shalom Bernanke ne-a asigurat ca dobanzile vor ramane mici chiar si dupa ce se termina QE-ul. Ca si cum trebuia sa ne mai spuna el asta si ca si cum cineva intreg la minte crede ca QE-ul se va termina prea curand sau de buna voie si nesilit de nimeni.

O alta bula in care investesc mai ales cei care sunt pe plus semnificativ si nu prea au idei ce sa faca cu banii este cota de piata: nenumarate fonduri de investitii sau companii mari cu acces la creditare facila investesc in extinderea cotei de piata mergand pe  minus. Nu ii intereseaza profitul, uneori nici macar cel operational cata vreme cota de piata si prin urmare cifra de afaceri creste indeajuns de repede incat sa garanteze colateralul pentru un nou nivel de creditare. Adica, am 1 milion. Cumpar o companie care are cifra de afaceri de 100 de milioane desi e pe minus si are datorii si poate chiar are minus operational. Pentru ca am acces la creditare si stiu sa coafez contabilitatea, banca imi da credit inca 100 de milioane. Mai gasesc vreun fond sau investitori la fel de nebuni ca mine si mai cumparam inca o companie din aceeasi piata, unim operatiunile, mai taiem pe ici pe colo la costuri si reglam totul incat sa crestem cota de piata si cifra de afaceri, desi nu facem profit. Ajungem insa la un „alt nivel” si putem accesa creditare si mai mare pentru a trece la un nou nivel. Inevitabil vom ajunge la un nivel „too big to fail” pentru bancile care ne-au finantat in care vrea nu vrea, banca trebuie sa ne lase sa functionam in continuare, sa ne restructureze creditele, sa ne ajute sa ne „taiem costurile” blah, blah, nu putem pur si simplu sa intram in faliment pentru ca am face o gaura prea mare in bilanturile si-asa gaurite si petecite ale bancilor. Altfel spus, incercam sa ne mulam si noi pe marea gogoasa a sistemului financiar dependent de credit si dezlipit de realitate.

Deflatia actuala a luat prin surprindere pe multi, chiar si pe actorii si autorii tiparirii de bani care se mira si ei cum de nu reusesc sa atinga „targetul de inflatie” pentru a putea incepe o data sa devalorizeze creditele si sa porneasca „soricelul de valoare” care incet-incet roade atat din credite cat si din averi si transfera cu fiecare scadere de dobanda de referinta bani de la cei care muncesc si economisesc la cei care ia credit, cheltuiesc si nu il mai platesc.

Unii zic ca deflatia ar fi o chestiunie de moment – eye of the storm – pentru ca banii nu au ajuns inca jos, inca stau in banci, in asseturi si in diverse bule si mai devreme sau mai tarziu vor lovi si in preturi. Altii zic ca inflatia deja exista si se manifesta in unele preturi dar mai ales in unele produse. Adica, cumperi un baton de ciocolata Mars care costa la fel ca acum 2-3 ani, dar are cu 100g mai putin. Cam cum face Ponta cu impozitele, taie pe de o parte, dar mareste pe alta, asa fac si producatorii: tin pretul dar taie din cantitate. Si mai grav este insa cand taierile au loc din calitate si de exemplu salamul nu mai contine 40% carne de porc ci contine 20%, sau chiar daca contine 40%, controalele pe care le fac producatorii nu mai sunt la fel de stricte ca inainte pentru ca sunt nevoiti sa reduca costurile. Sa nu mai zicem de loturile de produse defecte, cu probleme. Daca in vremurile bune, un producator tinea la brand si nu dorea sa isi asume riscul dezamagirii clientilor cu un lot de produse sub standardul de calitate standard pe care si l-a impus si cu care si-a obisnuit clientii, acum situatia e alta. De exemplu, in 2009, Toyoya a cerut tuturor furnizorilor sa reduca pretul componentelor. Cum credeti ca se poate face asta? Prin taierea calitatii si coborarea standardelor, evident.

Unul dintre „paznicii” inflatiei este evident puterea de cumparare. Preturile nu vor creste cata vreme puterea de cumparare nu face fata. Cu conditia insa ca costurile de productie sa nu creasca si producatorii sa fie nevoiti sa salte preturile. Intr-o lume globalizata si in care exista China unde exista inca salarii sub 1$/zi, suntem departe de asta. Preturile mai pot mult sa scada, inca exista producatori cu marje de profit imense si inca mai exista companii care nu si-au mutat in China productia ci au avut proasta ispiratie sa investeasca in Romania mizand pe locatia proxima care ar compensa marja de profit daca ar fi ales China unde costul de productie e mai mic dar si transportul costa mai mult.

Marea dilema este insa care sa fie motivul pentru care cererea nu revine. Aici avem de ales intre lipsa creditarii si saturatie. Bancile centrale sunt de parere ca lipsa creditarii este problema, pentru ca daca ai un ciocan, fiecare problema se rezolva cu ciocanul si cum bancherii trebuie sa para si ei utili sau chiar vitali (in mod ideal pentru ei), asta e doctrina „oficiala” si pe care se pompeaza toate politicile atat ale bancilor cat si ale guvernelor. De aceea avem programe gen QE in SUA sau „repo-cratia” si „prima casa” in Romania, pentru ca ideea e ca bancile trebuie sa dea credite in continuare, sa treaca peste ce a fost,  ca sa … „repornim motorul economiei”.

Putini sunt cei care isi pun problema ca cererea poate a ajuns la saturatie si poate cresterea scade si pentru ca oamenii s-au cam giftuit cu de toate, s-a ajuns la un maxim de consum care nu doar ca nu poate fi sustinut. Deci nu doar ca mental sunt speriati si nu doresc sa cumpere mai mult pentru ca le e frica de viitor, ci efectiv nu mai au ce sa cumpere chiar daca au acces la credit. Sau cel putin, generatia actuala s-a saturat de traiul pe credit, are alte aspiratii. Pe langa asta, este imposibil – cel putin deocamdata – si chiar de neacceptat pentru cei de sus, ca fiecare om sa aiba o masina si o casa pentru el, iar unii sa mai aiba si garaj si casa de vacanta. Desi ipotetic, daca ar fi bani gratuiti pentru toata lumea, catre asta s-ar tinde, nu doar ca nu sunt bani si nu doar ca inevitabil am ajunge la colaps – nu avem resursele pentru asta – dar nici societatea nu prea e pregatita mental pentru pace, prosperitate, bunastare, unii vor sa ii domine pe alti, de aici saracia crunta, moartea de foame si de boli curabile inca existanta in prea multe locuri in timpurile de azi cand cu putin efort si foametea si boala si razboaiele aiurea s-ar putea eradica. Oarecum pe aceeasti tema sau pe-aproape, a scris un eseu si Neagu Djuvara, desi el se refera mai concret la societatea americana.

Daca conceptul de saturatie poate fi pus sub semnul intrebarii si este doar o ipoteza valabila cel putin in unele zone si pe anumite piete, demografia nu poate fi contestata desi putini economisti s-au gandit sa studieze modele de dezvoltare pe baza demografiei sau macar politici demografice care sa stimuleze si sa creeze conditiile propice unei oarecare „reporniri a motoarele”, mai ales prin prisma paralelelor cu trecutul. Cel putin in SUA, astfel de comparatii pot fi facute. De cati ani a fost lansat la noi programul Prima Casa si nu a dat nici un rezultat, mai bine lansau programul „Primul copil” si rezolvau problema scaderii consumului. Daca in 2008-2010 aveam un boom al nasterilor, deja acum aveam cel putin un boom al consumului de pampersi, jucarii si gradinite si astfel o bucata din marea felie a consumului era repornita. Imaginati-va ce avantaje sunt insa peste 15 ani, cand oricum nu vom scapa de criza si cand problema actuala a sistemului de pensii va fi la cu totul alte nivele. Comparativ, prima casa nu a rezolvat nici macar sectorul imobiliarelor, desi idiotii au crezut initial ca lumea va incepe sa cumpere apartamente si va relansa consumul si in constructii si indirect in toate celelalte sectoare. Nu s-au gandit ca poate pretul prea mare fortat prin prima casa o sa blocheze relansarea pietei imobiliare si o sa amane tocmai aceasta revenire care probabil am fi avut-o azi si in conditiile unei creditari restranse.

O alta explicatie a deflatiei ar fi dislocatia pietelor prin proptirea sistemului financiar care este indubitabil anti-realitate si anti-piata libera. Puterea care s-a dat sistemului financiar si „eliberarea” lui de chingile concretului si de necesitatea legaturilor cu economia reala, i-a permis acestuia sa „infecteze” si alte sectoare ale societatii si sa propage diverse paternuri de gandire si operare pana acolo incat economia de piata sa fie compromisa deja aproape in totalitate, cel putin in economia dezvoltata (desi nici tarile emergente nu sunt departe, chiar daca au unele particularitati). Una dintre aceste patternuri ar fi obsesia cresterii exponentiale – lacomia altfel spus, care nu concepe ca profitul sa scada sau sa nu avem crestere, chiar daca realitatea nu doar ca ne impune dar cere cu fermitate elaborarea unor modele de contractie care sa gestioneze aceasta contractie astfel incat sa nu escaladeze in colaps. In sistemul bancar aceasta s-ar numi delevereging. Marea problema este insa ca in vremuri de deleveraging, nu exista bonusuri, deci nu exista nici sponsorizari si mite pentru politicieni, deci nu exista nici motivatie de a permite si de a impune deleveragingul – caci de la sine, evident sistemul nu se poate autocorecta fara interventie din exterior. Pentru america, un pas ar fi reimpunerea legislatiei Glass–Steagall care sa separe bankingul de tip poker (desi baietii cam joaca poker cu carti masluite) de economisire. Altfel spus, bancherilor sa le fie interzis sa speculeze cu banii deponentilor si bancile sa isi reia rolul pe care l-au avut in vremuri uitate deja in istorie: de a pastra economiile si de a credita afacerile. Nu stiu cifre exacte, dar pun pariu ca sub 5% din afacerile bancilor de azi au a face cu serviciile de economisire si creditare, pana si unele banci de la noi unde optiunile le sunt inca destul de limitate fac bani in mare parte din specula pe obligatiunile guvernamentale si municipale, fluctuatiile de pe curs si programe aberante gen „prima casa”.

O intrebare insa mai grava decat cea cu privire la deflatie (de ce avem deflatie cu atatia bani tipariti?) este insa ce va urma? Experimentul actual este evident unic, niciodata nu s-au mai tiparit sume similare dar mai ales la nivel mondial. O prima consecinta este evident razboiul valutar. Toti tiparesc, toti incearca sa isi sprijine economia si sa tina sub frau somajul si inevitabil se ajunge la razboi valutare. De aici pot sa urmeze si alte razboaie, si pe alocuri se intampla deja. Din frecusurile astea, evident exista si riscul ca un jucator mai mare sa pice si sa traga cu el si pe ceilalti. Imaginati-va trei-patru copii sarind intr-un pat cu arcuri tinandu-se de mana si impingandu-se unul pe altul. Daca pica unul, e riscul sa traga si pe ceilalti si sa ii dea cu capul de perete sau de alte obiecte.

Lucrurile sunt complicate si nu vreau sa fac filosofia complexitatii. Trendurile sunt unele clare, unele mai putin clare. Principalul trend este al tiparnitei: clar nu poate fi oprita, clar se va tipari din ce in ce mai mult si clar dobanzile nu pot sa mai creasca pentru ca ar  urma implozia. Implozia este insa un eveniment extraordinar si evident nu poate fi prezisa sau calculata apriori. Ca fapt divers, un tip care a prezis crashul creditelor a marturisit ulterior: de zece ani vorbesc de crash si cand s-a intamplat in sfarsit, lumea ma crede profet. Doomeri se gasesc in orice vremuri, mai putin ulcioare care sa mearga de doua ori la apa. Ori daca tiparnita tot va merge in continuare si vedem ca somajul este in crestere peste tot, profiturile firmelor cresc in timp ce salariile scad la ce sa ne asteptam? Evident la tensiuni sociale. Vor degenera acestea si vor produce socuri semnificative? Paradoxal, nu neaparat. Spania, care are somaj peste 25%, o duce inca bine si nu pare sa aiba probleme cu miscari sociale de amploare. De ce? Din cauza economiei negre: firmele lucreaza la negru, oamenii care au credite si nu le mai platesc, evident ca nu vor salariu pe card si nici contract de munca, etc. Statele cum reactioneaza? Romania este un exemplu, desi poate mai bine am vorbi de Franta. Descopera Ponta – sfatuit de consilierii lui inteligenti – ca nu colectam cat ar trebui si mareste taxele, angajaza la fisc, ameninta cu controale etc. Anticiclic, am putea spune. Francezii au ajuns si ei sa suprataxeze pe bogati, prin urmare a expodat piata de arta, bogatii cumpara tablouri scumpe mai ceva ca aurul. Banii nu ajung nici in taxe, nici in economie si prin urmare ciclul este oprit, velocitatea scade. Si nebunia cu arta abia a inceput, aurul desi este manipulat deocamdata fiind declarat de bancheri „zona interzisa pentru bule”, mai are ceva pana cand sa suga si el miliardele tiparite.

Personal marea mea dilema este insa daca punctul de inflexiune de care tot zbiara El-Erian de la Pimco chiar exista pentru ca directia in care o vom lua oricum este cam clara. Si o alta chestie care ne priveste mai ales pe noi e riscul de colaps pentru pietele emergente, ce va insemna asta pentru noi. Iata dilemele mele …

Pe la minutul 16 incepe despre punctul de inflexiune:

1) hand-off – it works; trigger sign: healthy balance sheets, business investing long term;
2) heating never reaches critical mass; cost & risk of printing money exceeds benefits; + adding up problems (currency war, politics) => investor exit markets

http://youtu.be/fD3kOKK0C5w?t=16m7s

Dupa cum puteti vedea, la punctul 2, El-Erian nu intra in detalii. Nici nu e nevoie, nici publicul nu e genul care are nevoie de explicatii mai multe. Putem insa deduce ce inseamna esecul tiparnitei uitandu-ne in 2008 si comparand masa monetara, nivelul datoriilor, deficitele si structura pietei de atunci cu nivelurile si trendurile la care s-a ajuns acum.

Exista totusi unele interviuri in care detaliaza ce intelege el si aduce completari fata de prezentarea de mai sus. Le voi posta daca (cand) le regasesc.