Tocmai am vizionat filmul şi înşir acum câteva impresii la cald, nu înainte de a-i atenţiona pe cei care nu au văzut filmul că probabil o să desconspirez finalul, aşa că … SPOILER ALERT!

Primul gând spre finalul filmului a fost: oare apostolii cu sabia şi cu arcul au răspândit Vestea cea Bună? Bineînţeles, este un film, are nevoie de sânge şi arme pentru că altminteri nu atrage atenţia, americanii s-au obişnuit să pună arme, sânge şi sex în filme, asa cum punem sare în mâncare, au ajuns atât de tembeli încât dacă un film nu are aceste ingrediente, nu are public. Regizorii au ajuns astfel să încropească orice scenariu în jurul pistoalelor şi al scenelor „romantice” în care prezenţa cel puţin a unei dive să garanteze măcar audienţa pentru scoaterea banilor investiţi în film.

Dar să trecem peste cârcoteala legată de violenţă, vrem nu vrem, asta e cinematografia de azi, un Felini nu vom avea prea curând aşa că să ne mulţumim măcar cu un film care mai stoarce cât de cât o pricină de a cugeta la viaţă şi la lucrurile importante. Iar „The Book of Eli” este un astfel de film.

În primul rând, cadrul apocaliptic îndeamnă la cugetare. „Altă dată aruncam lucrurile pentru care acum ne omorâm între noi”, mi-a plăcut mult. Nu ştiu dacă doar eu am dobândit un apetit pentru filmele despre sfârşitul lumii, dar cu criza asta, măcar a cugeta despre „şi dacă totuşi …” putem face, iar americanii, aflaţi în toiul crizei, al unui război perpetuu cu teroriştii şi al profeţiilor mayaşe, nu contenesc a veni în întâmpinarea celor ca mine şi iată că tratează subiecte grave,  dar din păcate mult sub aşteptări. Nu am văzut încă un film serios care se trateze mai concret şi mai elaborat supravieţuirea post-cataclism, fie el război nuclear sau încălzirea centrului pământului din 2012. Mai toate filmele se ocupă fie de supravieţuitori singuratici, fie de momentul catastrofei, nimic despre „cum va fi după” într-un cadru mai larg.

Cât despre The Book, storyline-ul este simplu şi nu îl voi mai detalia. Cu siguranţă este de apreciat un film care portretizează un personaj principal creştin şi lupta lui disperată pentru a proteja ultima Biblie aflată pe pământ – cel puţin după părerea lui. Din păcate însă, filmul pune accent prea mult pe violenţă: Eli supravieţuieşte uimitor, ducând misiunea la bun sfarşit – misiune pe care „vocea din cer” i-a dat-o. Dar oare apostolii cu sabia au răspândit Cuvântul? Iată deci că filmul doar foloseşte unele elemente creştine, cu siguranţă mesajul transmis nu poate fi în nici un caz creştin. Dumnezeu nu are nevoie de pistoale pentru răspândirea Cuvântului, fie şi în vremuri post-apocaliptice.

Nu discutăm în ce măsură va mai exista ceva după un război nuclear mondial, dar să intrăm în joc. De ce ar avea nevoie Dumnezeu ca protejaţii săi să folosească armele şi să ucidă cu atâta cruzime cum o face Eli? Poate merg eu prea departe, la urma urmei, filmul poate prezenta o viziune protestantă asupra propovăduirii, aşa că … Dar chiar şi protestanţii cred că pot să îşi pună întrebarea: de ce Eli nu mânca lăcuste ca Sf. Ioan Botezătorul în deşert ci mânca pisici? Sau, de ce nu se îmbrăca precum Sf. Ioan în piei de oaie, ci în vestă antiglonţ? Poate pentru că altfel, filmul ar fi rămas fără storyline, nu ar fi avut ce să mai filmeze, un pustinc care se plimbă aiurea prin pustiu şi Dumnezeu îi călăuzeşte paşii ferindu-l de orice duşman. Cu adevărat, trebuia să se întâmple lupte, ca altfel golim filmul de substanţă …

Dar să trecem peste felul cum se „transportă” cea mai importantă carte, care ni se induce ideea că va salva umanitatea, lucru de care este conştient şi Carnegie care are însă alte motive pentru care şi-o doreşte. În final însă ce vedem: Biblia este salvată, şi este aşezată pe un raft lângă alte cărţi sfinte ale umanităţii cum ar fi: Tora, Coranul, Enciclopedia Britannica, etc. Ce să mai înţelegem? Deci după un război cumplit, pornit din motive religioase, Dumnezeu îl ajută pe Eli – şi probabil pe alţi neoprofeţi – să salveze Biblia. Dar Biblia nu este singura carte care va ajuta la reconstrucţia umanităţii, ci şi celelalte cărţi sfinte care poate de data asta nu vor duce lumea din nou în pragul autodistrugerii. În plus, probabil şi acele cărţi au fost salvate tot de oameni călăuziţi de Dumnezeu.

Deci, finalul este destul de subţire. Dacă mai era oarecare speranţă că asistăm în sfârşit la un film cu un mesaj creştin făcut de americani, ne-am înşelat. Filmul este o pierdere de timp, regret că l-am văzut. Are însă un merit: mi-a trezit din nou pofta de a citi Biblia. Sper să mă ţină, deşi nu era nevoie de un film pentru asta. Dumnezeu însă ne culege de pe unde ne găseşte, ne trimite semne la tot pasul. Iată aşadar că filmul mie mi-a spus ceva mai mult decât a intenţionat, chiar dacă pofta care mi-a trezit-o a fost de moment, este de datoria mea de a mă folosi de această pricină ca să mă întrept. Filmul şi-a îndeplinit misiunea oarecum, dincolo de a fi un banal divertisment.

NB: pentru o recenzie mai consistenta vă recomand însă acest articol care din pacate trece prea uşor peste finalul filmului, mai exact peste momentul cu punerea Bibliei pe raft între alte cărţi sfinte