Oricât de pus la zid a fost Băsescu şi oricât de acuzat de porniri dictatoriale, imaginea de „conducător iubit” a preşedintelui nu se poate compara nici pe departe cu aura de sfânt pe care reuşeşte să şi-o creioneze şi să şi-o impună pas cu pas în jurul său Patriarhul Daniel, nu prin fapte vrednice, ci prin mass-media.

Consilierii preşedintelui ar avea mult de învăţat de la Daniel, dar din păcate nu au mijloacele acestuia pentru a putea egala performanţele de imagine: preşedintele nu are baston cu care poate blestema pe oricine şi nici degetul cu care poate lăsa fără loc de muncă vreun subaltern pentru totdeauna, sau cel puţin până la reprofilarea în vreo meserie laică unde nu are vreo sarcină de „ascultare” în fişa de lucru. Cu toate acestea, cel puţin din felul în care îşi alege oamenii şi şi-i filtrează pe cei care ies din ascultare, ar putea avea multe de învăţat Băsescu, la acest capitol având câteva „insuccesuri” notabile, cum ar fi independentul Lăzăroiu sau „grupul de intelectuali” care l-a cam abandonat în ultimul timp şi nu mai pune umărul la construirea cultului preşedintelui tătic al naţiunii.

Bineînţeles, această luptă pentru imagine nu are oricum nici un sens, singurul folos este doar alimentarea setei de a primi adulări şi linguşeli a protagoniştilor şi nimic mai mult. Aşa cum politicienii se votează între ei şi îşi crează o reţea de pupat în fund de la cel mai mic până la cel mai mare, şi în componenta pământească a Bisericii există uneori procese şi fenomene similare.

Nu aş vrea să reiau ideile exprimate deja de fraţii de la Război Întru Cuvant cu privire la cultul pesonalităţii practicat de trustul personal de presă al Patriarhului Daniel, care trust din când în când mai publică şi informaţii utile pentru credincioşi pe lângă osanalele „regimului” şi activităţile „partidului”. Ca o paranteză, la una dintre aceste activităţi – întâlnirea reprezentanţilor revistelor de teologie – nu au participat tocmai revistele din top 10 (Lumea Credinţei, Familia Ortodoxă, Atitudini etc) care chiar se vând şi chiar se tipăresc spre deosebire de unele anale şi anuare care există şi se publică doar pentru a bifa o sarcină de partid îndeplinită, nu un act de cultura viu, folositor şi care chiar este consumat de cei cărora li se adresează. Pe lângă cheltuirea aiurea a banului văduvei, aceste reviste ia locul şi pretind un rol pe care nu îl au.

Revenind la Basilica, admirabil totuşi efortul în foc continuu despus de oamenii care lucrează acolo. Vedem cum ştirile cu mesajele de felicitare primite de la diverşi de către Daniel erau publicate uneori la intervale de 5-7 minute. Ca blogger amator care lucrează făra a avea pretenţia unui conţinut profesionist, dar totuşi cu intenţia de a publica un text care să poată fi citit, ştiu ce muncă se află în spatele textelor sterpe şi pline de laude care nu ne interesează şi care îi sunt adresate personal lui Daniel şi nu prezintă nici o importanţă pentru Biserică. Daniel să îşi citească singur scrisorile nu să inunde fluxul de ştiri al unei instituţii care la urma urmei e plătită din banii credincioşilor nu din salariul său. Şi dacă e să privim misiunea de apostolat care teoretic este scopul fundamental al acesteia, ce apostolat poate face cu o astfel de politică şi cu un astfel de conţinut, într-o lume şi aşa sceptică la onoarea şi la sinceritatea clerului, dacă imaginea prezentată de Basilica este că Biserca nu este decât un fel de partid comunist în care culoarea predominantă este albul ci nu roşu iar formula de adresare nu este „tovarăşe” ci „stăpâne”.

Pe lânga trâmbiţele şi surlele care cântă pe Basilica şi pe Trinitas, cel mai mult m-a şocat un articol din Ziarul Lumina intitulat „E sărbătoare!„. „E şocant!” mi-am zis, şi am încercat să îl citesc, dar nu am reuşit. Am trecut printre rânduri să încerc oarecum să îmi fac o idee, aşa cum se uită cineva la soare punându-şi mâna la ochii deoarece este orbit de lumină. M-au trecut fiorii şi am retrăit zilele de neagră amintire ale Epocii de aur când acoliţii şi trubadurii de la palat ridicau osanale glorioase dar odioase în acelaşi timp conducătorului iubit. Iată doar un fragment scurt:

„Şi precum Sfântul Ştefan cel Mare a simţit ajutorul Sfinţilor Militari Gheorghe, Dimitrie şi Procopie, în războaiele purtate cu duşmanii Crucii, acum, în vremea noastră, ca o datorie de onoare, Sfântul Ştefan, în anul omagial – 2004, a ajutat la extinderea reţelei Radioului Trinitas în toată Moldova şi chiar mai mult, căci voievodul a avut influenţă şi peste hotarele Moldovei. „

Ştefan cel Mare se pare că rămane un reper constant alături de care se pozează toţi epigonii şi aşa precum Ceauşescu avea grijă ca poeţii de la curte să îl prezinte alături de Marele Ştefan, „duhul” lui Daniel „luminează” şi pe cântăreţii săi cu ce metafore şi în ce imagini să îi creioneze portretul. Până la un punct este de înţeles că slujitorul trebuie să cinstească mână care îi dă de mâncare – deşi cinstirea are totuşi o demnitate pe care nu putem sesiza în cazul de faţă – şi toţi angajaţii şi colaboratorii trustului, în aceste vremuri de criză, nu prea au de ales şi trebuie să tacă sau să spună ce nu gândesc pentru a cădea în graţiile regimului, altfel … foamea e mare. Numai eroii îşi păstreaza caracterul în vremuri de criză, şi nu putem cere unui anonim să fie erou.

Oricât de iubitor de adulare ar fi PF-ul, sincer nu cred că şi-ar fi dorit să se ajungă până la aceste culimi exacerbate ale cultului său. (Dar oare nu aşa se spunea şi despre Ceauşescu?). Cu siguranţă, ca orice om supus patimilor slavei deşarte, şi PF-ul le aruncă câte un os celor care îi vede râvnitori şi îl laudă şi îi fac plecăciuni şi mai ales, nu îl critică, cu alte cuvinte yesmanilor. Şi probabil pe acest arhimandrit mâine-poimâine îl vom vedea episcop.

Ca simplu credincios însă mă întreb, ce să fac ca să dau răspuns cu nădejde la ectenia în care ne rugăm pentru mai marii noştri din Biserică când ei au ajuns în asemenea posturi josnice de care nici politicienii nu s-au … învrednicit, neavând maşinăria necesară pentru asta, cu toata puterea lor. Poate să adăugam la ectenia pentru mai marii noştri şi specificarea care este adăugată în prezent în ectenia pentru ostaşi: „cei iubitori de Hristos”. Nu ştiu câţi realizăm că Biserica nu se roagă pentru oricine oricum. Când se roagă pentru armată este menţionat: „Pentru oastea cea iubitoare de Hristos„. Adică nu pentru orice mercenar care luptă doar pentru bani. Sau ne mai rugăm: „Pentru sfânt locaşul acesta, ţara aceasta şi pentru toate oraşele şi satele şi pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-însele”, deci nu pentru păgâni, hulitori, necredincioşi şi îndrăciţi.

Poate ar fi util ca să facem un adaos şi la ectenia pentru ierarhi, sa adăugam „cei râvnitori pentru cele sfinte„. Cred că dacă adaugăm măcar în gând, măcar pentru noi, ca să nu simţim mâhinire şi scârbă că trebuie să ne rugăm pentru nişte oameni josnici, Dumnezeu ne va primi rugăciunea.