Ştiri negative cu privire la criză găsim în fiecare zi, dar unele se evidenţiază prin claritatea mesajului transmis şi prin evidenţierea stării deplorabile şi lipsei oricăror speranţe de ieşire din criză câtă vreme politicienii sunt fie vânduţi fie incapabili să găească soluţii deşi crize au mai fost în istoria umanităţii şi uneori s-au mai găsit oarece soluţii.

Să trecem însă la o ştire mai veche legată de Franţa şi relatată într-un mod amuzant şi cancanesc în ziarele de specialitate româneşti: la începutul lunii, Franţa a vândut obligaţiuni pe termen scurt la dobânzi negative, „performanţă” egalată doar de SUA, Germania şi Elveţia (posibil şi Olanda, dar nu sunt sigur). Mai concret, asta înseamnă ca investitorii, pentru că le e frică să pună banii în banci sau să dea credite, platesc guvernul francez doar ca să le ţină banii pentru 6 luni, 1 an, 2 ani, etc. Francezii au reuşit deocamdată pentru 6 luni, dar nemţii au vândut chiar şi la 2 ani obligaţiuni cu dobânzi negative.

Ce înseamnă asta oare pe lângă indicatorul unei tensiuni imense în sistemul financiar, de vreme de investitorii preferă să piardă bani decât să îi mai investească undeva? În primul rând, banii aştia vin de undeva, din alta parte. Bunăoară, putem presupune că vin de la greci şi de la spanioli, sau de la toţi porcuşorii. Să presupunem că investitorii nu mai vor sa împrumute porcuşorii, le e frică că-şi vor pierde banii şi preferă să plătească pe nemţi şi pe francezi doar ca să aibă o siguranţă mai mare că şi-i vor mai vedea. Plecând de aici, porcuşorii au probleme: nu mai găsesc bani sau îi găsesc la preţuri foarte mari.

Dar nu doar porcuşorii au probleme, ci şi statele unde aterizează aceşti bani pentru că dacă se bucură francezii se bucură ca proştii căci este ca şi cum şi-ar fi trecut o piatră de pe un umăr pe celălalt, mai devreme sau mai târziu problemele vor ajunge şi la ei şi banii vor găsi alte locuri mai sigure unde să fugă.

Nu s-a întâmplat asta prima dată, dar s-a întâmplat prima dată pentru francezi. Ceea ce este paradoxal de vreme ce guvernul francez s-a angajat să mărească cheltuielile şi nu vrea să mai audă de austeritate. Cum deci să considere investiorii Franţa o oază de stabilitate? Iată deci cât de gravă este situaţia de vreme ce investitorii se tem că, de exemplu peste 6 luni, Spania nu va mai putea să işi plătească datoriile. Căci dacă ar fi considerat, i-ar fi împrumutat pe spanioli, dar nu s-a întâmplat aşa, investitorii au preferat să plaseze banii în grija guvernului francez.

Să ne mai mirăm noi oare cum de leul pică din te miri ce, în vremurile astea? Să mai sperăm că se poate ceva schimba în bine, văzând cât de mari sunt temerile şi cât de disperate par deciziile investitorilor?

Un alt semn de întrebare este de ce nu se aruncă încă investitorii pe aur? Căci la urma urmei, este mult mai sigur chiar şi decât obligaţiunile unui stat european important şi de-a lungul timpului şi-a dovedit puterea de conservare a valorii. Un răspuns posibil ar fi că investitorilor le place cash-ul şi stau în expectativă în aşteptarea unor bunătăţi cum au fost de exemplu acţiunile la Hidroelectrica vândute de statul român. La vreme de ananghie, săracii vând tot ce au la preţuri de nimic, iar cei cu cash sunt regi şi rentează mult mai mult să ai cash la îndemână şi să poţi achiziţiona rapid anumite aseturi decât să investeşti în aur care necesită răbdare şi nervi de oţel.

Faptul că Germania era percepută ca sigură şi se împrumuta la dobânzi negative este de înţeles, faptul însă ca în club a venit şi Franţa cu imensele ei probleme şi cu o economie in derivă denotă că ne aflăm pe ultimele trepte ale prăbuşirii sistemului financiar şi că evenimente destul de importante ne aşteaptă la toamnă. Deja din momentul situaţiei pe care o discutăm acum s-au mai îmtâmplat multe alte evenimente poate chiar mai relevante cu privire la dărâmarea castelului de cărţi. Despre acestea însă, poate în curând …