„Trandafire, ce zici bă?” – acesta era salutul nepotului batranului care tragea sa moara in salon in ultimul stadiu al unui cancer de esofag. L-au taiat si l-au cusut la loc, deja cancerul incepuse sa ii perforeze intestinele si abdomenul si nu se mai putea face nimic, decat morfina …

Nu prea avea rude, sau cel putin nu veneau sa-l viziteze in spital. Avea un baiat de la Bacau care a venit insa abia dupa vreo 2-3 zile de cand se internase si l-a vizitat vreo 10 minute dupa care a plecat la cules via la Dabuleni. Cu el a stat in noaptea de dupa operatie doar un nepot de vreo 50 de ani care fuma non-stop si vorbea idem. Am avut placerea sa petrec cu el o noapte pe culoarele spitalului si mi-a facut capul calindar.

Dilema principala era cand sa-l ia din spital. Asta era problema care il framanta pe nepot, pentru ca daca il lasau era riscul sa moara in spital si apoi sa plateasca mai mult la transport, iar daca il luau, era problematic ca tocmai se culegea via si nu avea cine sa stea cu el sa ii tina lumanarea. „Daca il luam, cineva tre’ sa stea cu el, ca nu stii ce face. Ori acum la noi e cu viile, toti sunt la vie” se vaieta nepotu’.

Si mai tragica decat situatia in sine mi se parea moartea pe care o are neica Trandafir. Nu stiu cat de mult stia el despre situatia lui, si daca era constient ca … „o sa i mierleasca”, cum zicea nepotu’. Nu prea era 100% ca stie pentru ca pe de o parte doctorul nu ii luase bani – si de-aici nea Trandafir putea deduce clar – iar pe de alta parte, vedea si el ca nu mai poate sa inghita nimic. De fapt de asta a si venit in spital ca nu mai poate sa inghita mai nimic, nu cred ca i-au spus ca are cancer si ca e pe moarte. Nu prea avea cine, daca singurul copil era la Bacau si cea mai apropiata ruda a lui era un nepot din Craiova. De nevasta nici nu am auzit in toate discutiile daca mai traieste si m-ar mira sa mai traiasca daca nu a venit la el niciodata.

Zic ca nu cred ca nea Trandafir stia ca o sa moara pentru ca intr-una dintre noptile de dupa operatie, cand incepuse sa scuipe sange combinat cu alte chestii si care mirosea ingrozitor, am avut „onoarea” sa ii tin tava sa scuipe in ea pentru ca nu era nimeni cu el atunci si cand am dat sa plec cu ea sa o arunc la toaleta, m-a zis sa o las ca poate trebuie sa o vada doctorul dimineata. Bineinteles ca nu l-am ascultat, m-am facut superman pentru cateva secunde, mi-am tinut respiratia si am zbughit-o catre veceu unde am varsat instant tava cu sange, m-am inapoiat si i-am pus-o la loc sub pat, m-am intors la ciuveta si m-am spalat pe maini cinci minute dupa care am iesit pe culoar la scari unde erau geamurile dechise, ca sa imi revin. Daca ar fi sa fac un top cu lucrurile scarboase vazute de-a lungul vietii mele, asta ar fi #1. Noaptea urmatoare au rezolvat problema pentru ca probabil au facut scandal ceilalti bolnavi din salon si i-au pus si lui un furtun care se scurgea automat intr-o plosca cat de cat inchisa dar mirosul de sange si de-alte deastea oricum persista.

Nea Trandafir a fost la viata lui croitor. Si unul foarte priceput banuiesc, caci batranelul era destul de ager si lucid in discutii. Avea chiar „monetar” cu banii care ii daduse spre pastrare nepotului si se pare ca chiar il prinsese cum ii furase din ei. Eu nu am asistat la toate evenimentele, dar vecinul de pat al lui nea Trandafir mi-a marturisit mai apoi ca intr-adevar nepotul l-ar fi furat. Ma indoiesc insa, caci nepotul se tot justificase in noaptea aia, ca el nu pentru bani vine sa il pazeasca pe nea Trandafir ci pentru ca dorea sa il ajute. Si la cat de obosit era si terminat, i-am dat crezare. In plus, cat de josnic sa fii ca sa pagubesti un om alfat pe moarte, si unchiul tau in plus?

In putinele momente de relaxare, inainte de operatie, cand nepotul a venit intr-o vizita si a apucat sa discute cu nea Trandafir, l-am cunoscut mai bine pe nea Trandafir si i-am vazut cateva nuante ale personalitatii lui foarte gingase si care iti dadeau impresia unui om zdravan la minte cu o personalitate puternica si foarte calculat. Bunaoara, cand nepotu care sta in apartament i-a povestit de cainii lui, ne-a Trandafir dadea tacticos din cap si dezaproba „moda” asta, a cainilor. Mai intai s-a mirat  cand nepotul i-a povestit ca tine cainii in casa. Cand ne-a spus insa si cat de mare e unul dintre ei si cate kilograme are, ne-a Trandafir i-a zis ca de mancarea care i-o da astuia tinea un porc.

Sfarsitul n-a fost sa ii fie in spital, pana la urma l-au luat acasa dar nu stiu ce s-a mai intamplat intre timp. M-am bucurat ca l-au luat, caci era distrus si-asa in spital de singuratate. A rabdat saracul pana intr-o zi cand i-a spus nepotului: „M-am saturat de spital, vreauacasa! Stau toata ziua in pat cu furtunul asta pe nas si ma uit la tavan. Voi veniti si ma vedeti 5-10 minute si plecati, eu nu mai pot, m-as plimba si eu macar pe culoar”.

Este foarte greu sa asisti la sfarsitul unui om. Instinctul de conservare parca te impinge departe de tot ce are legatura cu moartea. Chiar si in alte conditii, si tot e tragic. Am mai stat la capul unui muribund si in alte dati, dar domnul Trandafir a fost printre cele mai triste: un bolnav in cancer terminal, intr-un spital mizer in care asistentele nici nu se uita la tine daca nu le dai atentie, parasit de familie, fara sa mai poti sa inghiti nici macar apa si fara sa stii prea sigur ce se intampla cu tine, daca mai scapi sau nu, daca umflatura din gat e doar o umflatura care se va vindeca dupa ce doctorul te-a taiat, sau nu mai ai decat cateva zile de trait. Si in tot timpul tu sa fii cat se poate de lucid pentru un om aflat in starea asta.

Are si moartea rostul ei si daca viata ne-o traim cam cum vrem, sfarsitul e mai mult pus la cale de Dumnezeu, ca sa ne fie de folos macar timpul din urma. Suferinta adauga o nota aparte, ma indoiesc insa ca exista moarte linistita chiar si pentru cei care nu au suferinta, chiar si pentru cei care sunt inselati de „facilitatea” eutanasierii. Faptul ca am asistat la o parte din ultimele zile ale domnului Trandafir, un coleg de salon cu tatal meu, in timp ce ii eram „apartinator”, a fost o experienta extraordinara pentru mine, macar ca a mai evaporat o picatura-doua din paharul de iluzii pe care viata ni-l baga pe gat. De fapt nu viata, ci noi ne imbatam singuri din el. Viata din contra, ne da deseori prilejuri de trezire …