Guvernantii se pregatesc sa mareasca cota unica ca sa mai scoarca nitel din noi, incurajati de faptul ca sectorul privat inca mai exista si in ciuda problemelor, mai exista firme care angajaza oameni si fac profit. Ei nu inteleg ca atunci cand daca ai o populatie de 1000 de animale si e seceta, exista un moment in care 800 din ele vor muri din cauza competitiei si cele 200 care vor ramane vor avea o perioada scurta de „bunastare” si de revenire aparenta a unui echilibru. Evident, cata vreme seceta continua, va fi doar o problema de timp pana cand si cele 200 vor muri pas cu pas, una cate una sau mai multe deodata. Daca insa le mai tai ratia de apa si la astea care au mai ramas, nu vei face decat sa accelerezi distrugerea totala.

Iata inca un indicator care arata starea precara a economiei romanesti. Cea mai clara imagine a celor 800 de animale care au murit din exemplul de mai sus, o vedem in situatia creditelor neperformante:

Potrivit datelor BNR, la sfârştul lunii august restanţele au urcat la 33,35 miliarde lei (7,5 miliarde euro), iar ponderea acestora a ajuns la 14,9%, cel mai ridicat nivel din toate timpurile. Faţă de sfârşitul anului trecut, nivelul restanţelor a urcat cu 4,31 miliarde lei, iar totalul ceditelor a scăzut cu 4,66 miliarde lei, ceea ce a făcut ca ponderea restanţelor să avanseze destul de rapid, de la 12,6% la 14,9%. (Sursa: CAPITAL)

Ce este cu adevarat ingrijorator nu este nivelul ridicat al acestor restante (falimente de fapt, restante de peste 3 luni la credite ipotecare sau de bun consum, deja cam inseamna restante, cine nu reuseste in 3 luni sa isi plateasca o rata, este clar ca nu va reusi nici peste 3 luni, decat poate unul dintr-o mie) cat mai ales trendul acestui procent – INCA IN CRESTERE. Toti bancherii sunt cu ochii pe acest indicator si tot spera inca de ani in urma ca sa scada. Iata ce declara un director de banca in 2010 cand spera ca acest procent sa inceapa sa scada din 2011:

Stepic anticipeaza insa ca, din punctul de vedere al activitatii bancare, volumul creditelor neperformante nu va incepe sa scada decat in 2011, posibil abia din a doua jumatate a anului. (declaratie din Noiembrie 2010, Sursa: Business magazin)

Daca bancherul de la Raifheissen ne citea blogul, putea sa inteleaga de ce aceasta nu se va intampla nici in 2011 si nici prea curand:

Cu privire la 2011,  doresc sa pun in garda pe cei care se lasa amagiti de visurile optimiste ale unora sau altora care apar pe ecranul de sticla incercand sa faca oamenii sa uite de amarul zilei si sa viseze la timpuri bune. Nu vor veni timpuri bune, fratilor, ci ne asteapta timpuri din ce in ce mai proaste, cate un pic, pic, pic, pana n-o mai fi nimic de supt de la noi. Nu va lasati amagiti de nici o prognoza pentru ca prognoze false au fost si vor mai fi. (Noiembrie 2011: Ce ne asteapta in 2011?)

Deci situatia este nasoala, suntem pe muchie de cutit. Iar totul se invarte in jurul datoriilor si a incapacitatii de reformare totala a sistemului economic romanesc bazat pe:

1) un sector de stat si toti care sug de pe seama lui (firme capusa, regii autonome, contractanti ai administratie publice, bugetari etc) si se hranesc din intrarea banilor pe credit la nivelul statului (obligatiuni de stat interne si externe, credite de la FMI, credite de la Banca Mondiala etc)

2) un sector privat de offshore care produce (produse sau servicii) pentru exterior cu adaos minimal: firme cu capital strain care platesc salarii minime si produc pentru exterior dar adaosul lor este minimal: ei nu au nevoie decat de produsul in sine, nu de profitul din vanzarea acestor produse, pentru ca vanzarea efectiva a produsului final pentru care se face profitul se realizeaza prin companii inregistrate in alte tari unde taxele sunt mai mici; acestia platesc contributiile, TVA, accize, etc, sunt baza productiva a economiei romanesti in ciuda marjei minimale la care functioneaza, dar momentan dezvoltarea acestui sector este blocata de infrastructura supraincarcata (lipsa austrazi, lipsa parcuri industriale reale cu utilitati disponibile – energie electrica, caze, etc si lacunele sistemului fiscal incert); foarte rare sunt cazurile de companii din acest sector care sa realizeze o marja de profit consistenta (ca procent) si sa traga in sus intreaga economie;

3) un sector privat minimal care traieste din consumul celorlalte doua si care este total irelevant in ecuatia globala a economiei pentru ca se lupta cel mai greu cu lipsa finantarii, cu povara fiscala, cu lipsa unei perspective reale, cu importurile ieftine, cu scaderea cererii etc. As incadra aici comertul, producatorii de alimente, brutariile, taxiurile, firmele de curierat, fermele de subzistenta, frizeriile si saloanele etc.

Creditele neperformante se trag mai ales dintr-o categorie care nici macar nu merita enumerata pentru ca a fost cvasi-anihilata de guvernantii romanesti de dupa 2008 si care si nu are nici o sansa pe termen scurt sau mediu sa isi revina: companiile autohtone care produc local, folosesc materie prima locala, inregistreaza profiturile local, nu folosesc inginerii fiscale si nici transfer de valoarea catre firme din afara (deci nu sunt doar subsidiare ale unor megacorporatii) si care neavand un teren propice de dezoltare (piata de desfacere, finantare, mediu economic in general) sunt in continua lupta pentru supravietuire si ce a mai ramas din ele sunt inghitite de sectorul 2) de mai sus (offshore-ul). As include aici fabricile de mobila, micile ferme, fabricile de confectii, de utilaje industriale etc. Problema acestei categorii este una sistemica si nu va fi de ajuns nici macar mult trambitata „reulare a creditarii” care nu reprezinta decat o perfuzie de glucoza pentru un bolnav de cancer. Problema acestei categorii sta in primul rand in mediul propice dezvoltarii: birocratie minimala, taxe suportabile, lipsa concurentei neloaiale (vezi sectorul 1 care inghite nu doar contractele si oportunitatile care ar ajuta firmele oneste, ci mai ales capitalul uman), fiscalitate predictibila si neagresiva, existenta unui sentiment pozitiv cu privire la dezvoltarea viitoare, orice in general ar convinge o mana de oameni capabili sa se uneasca, sa ia taurul de coarne, sa isi puna mintea la contributie si sa munceasca cu spor avand speranta ca nu vor avea piedici care nu pot fi controlate. Insa cand tu stai mereu cu securea deasupra capului si te loveste cand o marire de TVA, cand o explozie a costului creditarii, cand o scadere brusca si necontrolata a consumului, cand amenintarea maririi cotei unice, nu iti mai vine deloc gandul sa te apuci de afaceri sau sa le extinzi ci nu vrei nimic altceva decat sa inchizi totul si sa-ti iei talpasita in afara.

Eu vad o evolutie in 2 etape a situatiei:

1) cresterea sectorului de stat (1 de mai sus) cu toate „dependintele” pana la punctul de autosufocare; adica pana in punctul in care vor sari de punctul critic de indatorare si guvernul va fi nevoit sa mareasca taxele si impozitele pana cand va sufoca total sectorul privat autohton si va inhiba si dezvoltarea sectorului de offshore

2) intrarea in regresie a sectorului 1 (similar cu ce s-a intamplat in 2009-2012 cand nu mai erau bani) si cresterea molcoma a sectorului 2, in urma caderii drastice a salariilor care va veni ca consecinta a somajului si foametei generalizate. De altfel, cresterea acestui sector deja exista pentru ca acest fenoment s-a mai intamplat si au existat factor externi de presiune asupra costului productiei, ceea ce a avantajat situatia noastra.

Tare mi-e teama insa ca am cam intrat intr-un ciclu al mortii in Romania intre aceste 2 fenomene: vin strainii, investesc, platesc salarii minime, dar totusi creste pib-ul si maxa de impozitare, deci statul prinde curaj. Se umfle atunci sectorul de stat, cresc capusile, cresc taxele, accizele etc pana in punctul in care investitiile sunt afectate si strainii nu mai vin. Guvernul atunci taie salariile la privat, da oameni afara, produce somaj si spaima mare in forta de munca care va accepta sa munceasca pe salarii mizere si sa faca orice munca, deci se creaza din nou „premize favorabile” revenirii cresterii in investitii dupa care ciclul este reluat.

Deci premizele sunt ca Romania sa ajunga o mare plantatie de capsunari in fabricile strainilor, cu observatia ca nu toti se vor comporta la fel de bine cu noi ca francezii de la Dacia unde salariul mediu este mult peste media nationala.

Marele semn de intrebare este cat va dura etapa 1) si daca etapa 2) va reusi sa includa prin expansiunea sectorului privat offshore tot ce se taie din sectorul de stat, avand in vedere ca deja dezvoltarea sectorului 2) este blocata din cauza sufocarii infrastructurii. In plus, orice dezechilibru in evolutia 2) va fi puternic simtita de sectorul de stat care pana acum a fost protejat de „buffer-ul” oferit de posibilitatea creditarii. prin emitere de obligatiuni si „acord” cu FMI-ul.

PS: de aceea este si interestul atat de mare al guvernantilor in „proiectul” Rosia Montana sau al gazelor de sist. A elabora o restructurare a economiei care sa creasca rolul sectorului privat sanatos si care aduce plus valoare este mult mai greu (si chiar imposibil avand in vedere concurenta continua intre acesta si sectorul de stat si al capuselor acestuia) decat o infuzie – fie ea pe termen scurt – de venituri de la aceste sectoare extractive care ne plaseaza chiar si sub statutul de tara bananiera care presupune totusi oameni care muncesc pe plantatii si sunt platiti. In cazul exploatarilor insa, numarul de angajati este minimal si chiar loveste in numarul real de locuri de munca care ar supravietui in cazul in care zonele respective nu ar fi afectate. Asadar nu e de mirare ca dupa ce au epuizat directia creditarii, urmatoarea sursa de venit pentru alimentarea monstrului nesatul numit buget de stat este concesionarea resurselor care este in ochii guvernantilor o noua fata morgana dupa ce banca morgana care finanteaza la nesfarsit incompetenta si furtul bine organizat a disparut sau e pe cale de disparitie. Este uimitor cum cu privire la problemele lor, guvernantii sunt proactivi si gasesc solutii ingenioase pe cand cu privire la dezvoltarea sustenabila si cat mai extinsa a economiei nu au nici o idee constructiva, ba din contra, au mereu acelasi medicament: „mariri de taxe si impozite”.