Un film ca Winter Sleep nu este usor de recenzat si de aceea nici nu am mai mentionat cuvantul „recenzie” in titlu.

Parintele Savatie spunea o data ca toata muzica clasica este doar proiectia unor suflete bolnave, ca fiecare compozitor si-a pus in muzica bolile sufletului lui. Cu fiecare compozitor a carui viata o citesc, tind sa ii dau dreptate.

Vazand acest film, mi-am amintit de cuvintele parintelui, desi in cinematografie acest adevar este mult mai pregnant, muzica avand parca totusi o proprietate diafana care filtreaza umbrele facandu-le mai putin vicioase si chiar expunse transformarii, pe cand filmul are cu totul alte mijloace, mult mai puternice, prin care ni se transfera un set de trairi, sentimente, idei si informatii la care nu suntem doar receptori pasivi, ci prin dinamica si posibilitatile acestei arte, putem fi consumatori activi destul de afectati si transformati de mesaje, dupa masura cum suntem facuti fiecare, dupa maiestria regizorului si a actorului si dupa starea noastra din momentul vizionarii.

Winter Sleep este un film interzis deprimatilor sau celor care au cea mai mica inclinatie catre deprimare. Acum, daca am scris asta, sunt sigur ca deprimatii care citesc acest articol nu vor rezista tentatiei.

In orice creatie raul si binele sunt amestecate si nu as recomanda acest film, daca nu as crede ca exista si un folos din vizionarea lui, care folos nu este doar destinderea si relaxarea inerente vizionarii oricarui film si nici macar admirarea peisajului superb din Anatolia.

Mai multe nu am sa spun, decat ca spiritul rusesc [1] plantat intr-un mediu social aparent total incompatibil, trecut prin bagheta unui regizor care are ca formatie ingineria au dat nastere unei capodopere psihologice cu valente vaste si intense in acelasi timp si cu momente cinematice geniale.

~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] filmul se bazeaza partial pe doua nuvele ale lui Cehov