Depozitele în bănci cresc ca pâinea umflată cu drojdie instant. Revoltător!, strigă unii tembeli. De ce nu facem nimic cu banii aștia? De ce nu dau băncile credite, să intre acești bani în economie, să fie investiți, să aducă plus valoare?

Există mai multe categorii ale tembelizării și gradul de gravitate îl vedem după natura propunerii care însoțește această văicăreală cu privire la depozite: să educăm populația să investească în bursă, statul să vândă populației obligațiuni, să simplificăm birocrația ca să dezvolte mai mult afacerile, etc.

Mulți papagali îi acuză chiar pe cei care își țin banii în bănci de analfabetism financiar, pentru că – zic ei – aceștia nu știu ce să facă cu ei (adică să ii bage la bursă sau la fonduri). Părerea mea este că cei care au bani și îi țin în bancă sunt foarte deștepți dar ar fi și mai deștepți dacă i-ar ține în bănci din Elveția sau Germania.

Să analizăm însă puțin fenomenul. Iată câteva articole recente despre volumul mare de depozite:

Pentru o creştere de 7% pe an, treziţi la viaţă depozitele bancare de 37 mld. euro ale populaţiei) – Sorin Pâslaru

Aceşti bani ar putea fi scoşi la iveală, inclusiv prin emisiunile de titluri de stat pentru populaţie, ale trezoreriei. Există foarte mulţi doritori să investească în titluri de stat cu dobândă de 3% pe 5 ani, foarte mulţi oameni care vor să-şi pună economiile la adăpost la o dobândă rezonabilă.

Irigarea economiei cu un miliard de euro anual bani noi în contul firmelor care vor să se extindă, care vor să construiască, să inveastească pentru export, ar însemna cel puţin un punct adăugat la creşterea economică. (

20 Iunie / Ziarul Financiar) 

Este uimitor că asemenea propuneri provin de la un editor al unui ziar care se numește financiar. Cum s-ar putea practic pune în aplicare oricare dintre propunerile dlui Pâslariu suntem foarte curioși. Evident, într-o țară comunistă în care partidul unic face legea cum dorește și economia de piață lipsește cu desăvârșire, se poate orice. Într-o țară de drept însă, în care statul nu poate pune gheara pe depozitele populației sau ale firmei, nu există măsura care să poată schimba o stare de fapt, banii fugând după două cerințe simple și logice pentru oricine îi are: siguranță mai întâi și apoi dacă se poate randament.

În care univers alternativ din mintea domnului Pâslaru s-ar putea muta banii aștia în „contul firmelor care vor să se extindă” este greu de ghicit, dar putem spune cu certitudine că nu într-unul capitalist.

Există mai multe nivele de confuzie și înainte de a trece mai departe aș dori totuși să clarific un aspect: nu există o concordanță prea mare între nivelul depozitelor și nivelul creditelor. Un volum mai mare de depozite nu determină neapărat facilitarea creditării așa cum lipsa depozitelor nu poate fi un impediment pentru creditare nici la nivelul unei bănci, nici la nivelul întregului sistem. Mintea simplă, care nu înțelege deplin ce înseamnă sistemul financiar fracționar în care trăim are un reflex firesc să facă o conexiune între cele două și se miră de ce deși cresc depozitele nu crește creditarea.

Grație însă magiei banului modern și a tehnicii avansate de inginerie financiara care permite apariția banilor în banca centrală (dar nu numai), trebuie să subliniem: nu e nevoie de depozite ca o bancă să dea credite. Banca din start poate da credite din capitalul social al patronilor, iar ulterior din profiturile realizate din activitate. Pentru a da un credit, banca nu are altceva de făcut decât să dea un click într-un program – evident cu oarecare reguli și verificări îndeplinite, după care banii pe care îi va ridica cel care ia creditul nu sunt deloc banii depuși de altcineva ca depozit.

Sistemul fracționar, oricât de magic ar fi și oricât de mulți bani s-ar putea crea doar cu o fracție, are totuși unele limitări, care s-au văzut în 2008: fracția nu poate fi lărgită la infinit. Creșterea exponențială a creditului (a numărătorului) a fost oarecum blocată de imposibilitatea numitorului de a crește în același ritm, numitorul fiind totuși legat – chiar dacă parțial – de lumea reală. De aceea s-a inventat mai nou sistemul bancar giga-magic în care pornind de la premiza că băncile sunt sfinte și nu au voie să pice (au picat una-doua pe ici-pe colo pentru a crea o oarecare stare de spaimă), băncile centrale produc bani nelimitați (sau cu limite împinse anual în sus) și le dau ulterior la bănci.

Revenind pe meleaguri mioritice, din păcate (sau din fericire) trebuie să menționăm că BNR nu are încă acces la sistemul giga-magic, Isărescu fiind constrâns să facă doar câteva acte de magie temporară, din când în când, folosind doar rechizitoriul sau bagheta marilor vrajitori ai lumii bancare contemporane, dintre care cel de care este Isărescu legat este BCE-ul. Altfel spus, jonglând cu normele și reglementările, BNR a pompat masa monetară în ultimii ani, astfel încât dacă am compara nivelul depozielor cu masa monetara (volumul total de lei aflați în circulație, care să includă și creditele) am observa o cu totul altă situație a depozitelor.

Din păcate, calitatea presei noastre lasă de dorit și în locul analizelor complexe și relevante avem glume de articole ca cel de sus. Oricât am căutat, nu am găsit măcar o detaliere a volumului depozitelor pe intervale, singura informație de detaliu fiind separarea între persoane fizice și firme. Care separare nu există, în sensul că a crescut atât volumul depozitelor populației cât și al firmelor.

Dochia: „Creşterea depozitelor companiilor – o oarecare anomalie”

Creşterea depozitelor societăţilor comerciale este o anomalie, apreciază analistul economic Aurelian Dochia, administrator în cadrul BRD Groupe Societe Generale, subliniind: „Este curios că şi în cazul societăţilor comerciale au crescut depozitele şi economiile. Este o oarecare anomalie, pentru că, în mod normal, firmele ar trebui să se împrumute ca să investească, nu să-şi economisească banii, iar prin faptul că acestea nu fac investiţii, înseamnă că încă nu au încredere în dezvoltările viitoare din economie”. (26 Ianuarie – Bursa)

Articolul este vechi dar este încă actual și aduce unele explicații. Deși inițial bancherul se arată mirat, mai târziu își dă singur răspunsul de ce firmele economisesc. În alte articole similare, se mai menționează și că depozitele cresc deși dobânzile sunt aproape de zero, aceasta fiind o altă mirare. Răspunsul bancherului conține un sâmbure de adevăr, dar nu este deloc povestea completă. În primul rând, trebuie să descriem imaginea completă: și volumul creditării a crescut și majoritatea firmelor au credite! Deci există un fenomen paradoxal: firme care au credite, din profiturile și cash-flow-ul pe care îl au, preferă să țină banii în depozite, deși ar putea să plătească cu ei din credite pentru a avea o povară mai ușoară a dobânzii, dacă tot nu au nevoie de acei bani și dacă tot nu au încredere in dezvoltările viitoare ale economiei (ce formulare SF are bancherul – altfel spus, nu au încredere în ce se întâmplă în economie).

Nivelul de incertitudine introdus de PSD și bau-baul continuu al impozitelor crescute, supra-taxelor, măririlor de accize și altele pot să ofere o explicație de ce firmele stau pe bani și nu fac nimic cu ei, așteptând alte vremuri. Dar nu este deloc explicația completă, fenomenul fiind totuși vechi, doar amploarea fiind mai accentuată în ultimul timp.

Abundența de lichiditate este un primul rând efectul pervers al relaxării financiare sau altfel spus al distrugerii treptate a valorii banului. O sărăcire discretă și cu încetinitorul are loc și la noi și peste tot prin intermediul diminuării valorii banului. Un furt legal, oficial, mai mult sau mai puțin bine calculat, folosit ca singură cale de luptă la criza datoriilor. Datoriile sunt greu de plătit și dacă nu s-ar face acest furt oficial, cei care au credite, fiind datori vânduți și neavând cu ce să plătească, ar fi deposedați de tot ce au, atât ei cât și copii lor. În plus, turbulențele sociale ar fi mari, îndeajuns de mari încât bancherii să amenințe politicienii cu sfârșitul lumii dacă nu le permit să facă magie: bani gratuiți pentru ei, că altfel detonează bombele financiare, falimentând întreaga economie.

Lichiditatea în exces produce fenomene devastatoare pentru piața libera și pentru competiție. Financializarea economiei este un proces amplu, de durată, cu manifestări variate în diverse țări ale lumii, dar care a cuprins întreaga lume. Nu voi intra prea în amănunt în a explica de ce economisirea și capitalul nu mai sunt deloc fundamentul dezvoltării, ci tiparnița dictează totul în ziua de astăzi.

Puțini oameni înțeleg însă ce se întâmplă și și mai puțini știu ce să facă, majoritatea neavând însă ce să facă, chiar dacă știu și chiar dacă au nevoie să găsească o alternativă la depozite. Investițiile în afaceri sunt o cale de urmat pentru o mică minoritate dintre acei bogați care nu au acces direct la conducta de bani (bancherii) și de aceea lupta pentru cotă de piață este atât de acerbă și prețurile nu au explodat încă în mult-trâmbițata hyper-inflație. La noi însă perspectiva este atât de sumbră încât nici măcare investiția în cotă de piață nu este atrăgătoare, companiile preferând să mențină rezerve peste necesarul normal doar ca un fel de asigurare în caz de Doamne-ferește (noi impozite și măriri de salarii, creșterea cursului, creșterea dobânzilor, scăderea bruscă a cererii în urma unei eventuale crize). Nici măcar prospectul unei oarecare optimizări a profitului prin reducerea poverii creditării nu este tentantă, deși teoretic, un bun platnic azi va primi credit mai ușor în caz de nevoie.

Însă cum „ce-i în mână, nu-i minciună”, atât companiile cât și populația, profită de bruma de revenire din criză și pun bani albi pentru zile negre, ceea ce nu este rău deloc.

Voi sări peste a spune mai mult despre „apelurile” la emiterea de obligațiuni pentru populație sau de investiții la bursă – fiind chestiuni triviale în sine, nemai necesitând explicații, trecând ușor într-un alt registru: există o oarecare posibilitate ca în curând trendul să se schimbe. Adică, având în vedere încălzirea de anul acesta a pieței imobiliare, este foarte posibil ca românul să uite de anul 2008 (au trecut totuși aproape 10 ani) și să bage banii la păcănele de frică să nu rămână singurul fraier care nu prinde un jackpot! Însă chiar și așa, măcar investiția în imobiliare la un preț nerealist este un fel de barbut, pe când obligațiunile sau acțiunile la bursă sunt o adevărată ruletă.