Urgențele din Craiova arată ca după bombardamente. O ușă de termopan cu o gaură astupată cu un carton face intrarea într-o sală de așteptare – ai cărei pereți, tavan și podea par a nu mai fi fost reparați din mileniul trecut – să pară ca intrarea într-un birt de la sat. Cel mai comice mi se par scaunele care cu greu pot fi numite scaune: niște plastice care stau să cadă, prinse de doua țevi de metal care formează un fel de bancă. Poți să stai pe ele cu o singură condiție (de fapt două): să ai mai puțin de 70kg și să nu încerci să te lași pe spate. În plus, dacă prinzi loc în lateral, trebuie să te ferești cu capul să nu dai de peretele oblic vertical care e probabil scara de deasupra. La Urgențe Craiova, nici „aparținătorii” nu au voiă să aibă odihnă, nu doar bolnavii nefericiții sau sărmanii doctori care sunt oricum supraîncărcați și mult mai puțini decât ar fi nevoie.

La spitalul de Urgență din Craiova se fac renovări și construcții în continuu de când mă știu. Noul corp din fața spitalului care se zice că va găzdui un centru avansat de bypass este deja în construcție de atât de mult timp încât țiplele de la termpoane au început să se usuce și să se decojască de pe rame. Cine să le mai dea jos când sunt atâtea de făcut. Se lucrează intens, chiar și la Urgențe, s-a început o extindere (aparentă). Acum câțiva ani buni se lucra în partea cealaltă, unde era pe vremuri intrarea îi Policlinică.

Intrarea în spitalul 1 a fost mereu o problema. Intrarea inițială, concepută de arhitecți, cea majestuoasă și care ar fi normal să fie folosita ca intrară că așa e normal ca la o clădire să intri pe la intrare nu prin subsol, a fost confiscată de DSP care de asemenea a confiscat cele mai accesibile bioruri, adică parterul dinspre strada 1 Mai. Bolnavii (cei care nu vin prin urgențe) dar și vizitatorii, intră pe o alee lăturalnică, coboară în subsol, mai urcă apoi ditamai scară ca să ajungă la parter, de unde mai dau încă un ocol ca să acceseze scările principale, căci de lifturi nu mai are rost să discutăm.

Proasta rânduială, proasta administrare se vede după cum am spus de la ușa de la intrare. Spitalul denota nivelul unei societăți pentru că arată cât de capabili suntem și totodată cât de mult ne pasă. Poate cele exterioare sunt minore și sunt conștient că așa cum e, când voi ajunge eu la bătrânețe probabil nu voi mai avea parte de aceleași servicii. Se știe că pierdem sânge mai ales din domeniul medical, cei mai buni și cei mai cinstiți și muncitori doctori fug în afară. Rămân cei mai proști (nu neapărat), cei care nu au de ales (din varii motive) și cei care „se descurcă” și se adaptează la mediu acceptând și să lucreze în condiții mizere, și să lucreze fără dotări sau medicamente, etc.

Un alt amănunt interesant este că în Craiova mai există un spital de urgențe care însă nu prea are clienți. Spitalul Filantropia are și el câteva secții însă dacă nu are „de toate”, lumea nu știe de el și cam bate vântul pe-acolo. Cei 2-3 doctori de gardă și brancardierul stau și se uită la televizor toată noaptea în timp ce la Spitalul 1, abia au timp de o țigară.

Cam 75% din cei care vin la urgențe sunt țigani. Nu știu de ce. Ei se bat mai mult, mai ales la noi în Craiova. Se taie între ei, se bat între clanuri, stau la două aruncături de băț de spital. Cel mai periculos cartier din România este în vecinătatea imediată a spitalului. Evident că nu vin doar bătăuși. Azi a venit unul să facă dializă. Măsa cu fiesa vorbeau între ele. O vecină de sală, tot rromă o întreabă: da’ ce-are beiatu?” „Face dializă” răspunde măsa. De nouă ani vin cu el să facă. „Dializă? Da ce-i aia că io nu mi-am făcut niciodată”. Coana asta de întreabă venise mai demult, am găsit-o înfiptă în scaun încă de la start alături de o altă colegă și 3 ore nemișcată de pe el a fost. Eu nu puteam să stau mai mult de 5 minute pe scaunele alea, deși aveam și eu ceva șunci – nu ca ea. Nu știu care era oful ei că vorbeau țigănește între ele și n-am înțeles nimic. „Fă, ești femeie bătrână” îi răspunde mama băiatului cu dializa. Ai văzut rinichi la animale? E, așa e și la om, s-a uscat rinichii ca poama. Nu mai face de niciunele”. „Păi cum face atunci?” întreabă coana uimită de așa minunăție de boală. „Vine la aparate, de 3 ori pe săptămână”. „Suficiență renală îi zâce” completează a mică. „Suficiență mentală? Are și cu capu’?” aude strâmb și completează coana. „Nu fă, renală” clarifică mama.

Nu înțeleg de ce bolnavii cu dializă trebuie să vină la urgențe în ziua de astăzi în care până și cabinetele veterniare din Craiova arată deja ca alea din filmele americănești. În privat, în multe locuri, la noi deja la fel ca în vest. De rinichi, avem și în Craiova mai multe spitale private, sunt vreo 2 mari, dar bineînțeles că la stat e altfel. La stat toate sunt altfel, deși dăm bani mulți. Oamenii nu pot înțelege și nici nu realizează ce ar însemna un stat mai mic și ce ar însemna ca în locul impozitelor să plătim pentru toate câte se face statul că ne oferă gratuit și cât de mult s-ar dezvolta toate domeniile care sunt acum sufocate de grija neobosită a partidului și a tovarășilor conducători.

Nu doar banii și tunurile sunt însă problema. Mai e și problema oamenilor pe niveluri mai mici. Un geam la o ușă, un linoleu calumea pe jos, niște scaune normale pe care să chiar poți sta – cred că oricât de puțini ar fi banii, un administrator bun ar putea să rezolve. Ar fi de-ajuns ca spitalul 1 să facă o chetă pe Facebook și dacă oamenii ar vedea că s-ar face ceva, ar contribui.

Craiova este încă marginea României, care este marginea lumii. Am fost prin alte orașe și am văzut altfel, inclusiv prin spitale. Noi oltenii suntem altfel și ne place să rămânem așa.

Un tatae de pe lângă Corabia a ajuns la un spital de stat în București și copiii lui au rămas uimiți că nu au trebuit să dea și să cumpere nimic: nici medicamente, nici pansamente, nici măcar iaurt! Vestea că în spital la București îți dă nu doar medicamente, ci și iaurt dă deja înconjurul Olteniei. Din păcate, pentru urgențe, trebuie să ne mulțumim deocamdată și fără iaurt.