Se pune mai întâi întrebarea ce înseamnă „înainte”. Voi detalia mai mult sau mai puțin direct…

Problema ramânerii în urmă și necesitatea „recuperării” terenului sunt o chestiune veche pentru țărișoara noastră. Putem face câteva exemplificării ale rămânerii în urmă, la ce ne referim. E îndeajuns însă să folosim expresia generică „nivel de trai” pentru a nu ne complica prea mult.

Reformulată întrebarea, aceasta ar putea suna așa: de ce nu crește nivelul de trai al românilor și suntem mereu în urmă.

Vorbind despre nivelul de trai, trebuie totuși să recunoaștem că acesta a crescut dacă privim la nivel istoric (pe ultimii 20 ani, de exemplu). Dar, întrebarea nu este de ce nivelul nu crește, ci de ce nu crește în același ritm cu al altora și noi rămânem mereu la coadă?

Când ne comparăm, prima pornire, și de bun simț este să ne comparăm cu vecinii. Este cumva firesc, deși este apanajul unei gândiri limitate, fără viziune și fără aspirații prea mari. Compararea „cu vecinii” la nivel de țară este similară cu comparația cu vecinul de bloc. Bunăoară, dacă avem o mașină mai proastă ca a vecinului, simțim nevoia să vedem care mai sunt dobânzile la credite pentru a încerca „un upgrade”, și vice-versa, dacă avem o mașină mai bună ca a vecinului, simțim satisfacție și avem o imagine foarte bună despre noi. Cel mai tare din parcare însă poate fi un Matiz într-o parcare de trabanturi, dar dacă vine un Tesla în acea parcare, toata stima de sine a deținătorului Matizului dispare instant.

Comparația cu vecinii mai suportă încă o notă: cu care vecini să ne comparăm: cu cei apropiați, cu cei apropiați și vecinii lor sau și cu cei din același bloc economic din care facem parte? Tendința la noi este să ne comparăm cu fostele țări comuniste și „partenerul” nostru permanent este Bulgaria. Evident că orice comparație este una subiectivă și oricine poate realiza o comparație pe un anume indicator, cu o anumită țară, ca să demonstreze ce dorește. De exemplu, Viorica compara creșterea PIB-ului nostru cu al Germaniei, cum că noi am avut un procent mai mare ca nemții. Evident, orice comparație cu Germania este penibilă, din orice punct de vedere și chiar în contex propagandistic, denota o prostie crunta, pentru ca realitatea oricum contrazice total cifrele și face irelevantă comparația. Cu greu cred că s-a umfat cineva în pene în urma acestei comparații, oricât de nepriceput, necunoscător și spălat pe creier de mașinăria de propagandă a partidului ar fi.

Fie că folosim vecinii apropiați, fie pe cei mai puțin apropiați, situația este complexa și variată și în funcție de ce putem scoate în evidență – că ne e mai bine sau că ne e mai rău, avem de unde alege. Bunăoară, dacă vrem să spunem că o ducem bine și că dăm înainte, putem arăta înspre ucrainieni sau spre sârbi (deși nu știu cât de mult suntem la nivel de trai peste sârbi). Dacă vrem să demonstrăm că suntem mult rămași în urmă, putem compara salariul mediu din România cu cel din Ungaria (sau alți indicatori), sau de ce nu din alte țări, poate una similară ca populație și suprafață cu noi – Polonia.

Să trecem acum la un alt aspect. Inevitabil, cel puțin generația mea, a fost îndoctrinată că noi românii am rămas în urmă din cauza geografiei, că am fost plasați la marginea imperiilor, blah, blah. Unii merg până acolo chiar să afirme că poporul român este o minune că a supraviețuit la marginea imperiilor, deși probabil la fel se gândesc toți, mai puțin ungurii care au făcut parte dintr-un imperiu și pentru ei trecutul nu este unul al supraviețuirii ci unul al cuceririlor și dominației asupra altor nații. Cei care caută însă explicații în istoria geopolitică pentru starea noastră actuala greșesc în mare parte: istoria este rezultatul acțiunii popoarelor, nu acțiunea popoarelor este determinată de istorie. Adică, de acord că sunt momente în istorie când geopolitica contează, dar dacă e să fim realiști, geopolitica este tot o rezultantă. Pe scurt și pe șleau spus: atât am putut, atât am dat noi de-a lungul istoriei. Nu faptul că am avut imperii în jurul nostru a fost cauza „rămânerilor în urmă” ci faptul că nu am fost îndeajuns de puternici pentru a forma noi un imperiu și a-i domina pe alții. Sunt sigur că la o asemenea afirmație, probabil profesoarei mele de istorie – o naționalistă care mi-a băgat multe „plăcinte” în cap – i s-ar fi ridicat părul în cap. Noi? Noi să dominăm pe alții! Vai, dar noi suntem un popor creștin, buni și ospitalieri. Noi nu am făcut niciodată rău altora și nu am avut tendințe expansioniste. Evident că istoria are multe contraexemple conform cărora chiar noi românii aștia creștini și buni cu vecinii, am scos armele și ne-am dus peste ei și i-am cotropit. Sf. Ștefan cel Mare chiar a cam dat foc la orașele polonezilor din nord și le-a prădat. De asemenea, răzeșii lui Ștefan, le-au tras câteva scatoalce bune muntenilor care nu erau cuminți – o bătaie ca între frați ar spune unii … Și nici nu am mai amintit de bulgari, cum le-am luat Dobrogea și se punea problema la unii politicieni ai zilei dacă nu ar fi bine să integrăm o felie mai mare din Bulgaria pentru că altfel poate le trece lor prin cap să ne cucerească – asta în timpul războaielor balcanice de la începului secolului XX. Așadar, nu ne-am dat înapoi de la bătaie și dominație niciodată, problema nu este că noi nu am vrut să cucerim ci realitatea dură este că nu am fost în stare să cucerim și că în general, teritoriul nostru a fost unul cam …. de zăbavă, spațiu de manevre între imperii, greu de cucerit total și fără o miză prea mare pentru un imperiu sau altul.

De ce ne-am dori însă să dăm înainte și ce ne lipsește? Plafonarea și mulțumirea cu puțin este o altă meteahnă pe care o văd eu specifică românilor. Nu neg că există o categorie aparte de „ciudați” care ies din peisaj dar această categorie este infimă. Aș da următorul exemplu și rog ascultați cu atenție tot interviul de mai jos:

Știam că agricultura a crescut mult în ultimul timp, că avem producții record, că s-au făcut investiții, că au venit străini cu tehnologie și că pâmântul nostru fiind atât de bun, sunt ferme unde stăm mai bine chiar ca în afară și chiar la nivel de producție pe hectar, ne-am cam aliniat. Afirmațiile d-lui legumicultor din interviul de mai sus că suntem în urmă și el se duce la unguri ca să învețe tehnologii noi și chiar ca să cumpere folie m-a cam șocat, a fost ca un duș rece.

De ce suntem în urmă la legumicultura, tocmai noi cu ale noastre terenuri excelente? Cum de în anul de grație 2019, românii merg în străinătate ca să cumpere chestii mai … avansate, așa cum pe vremea comunismului mergeau fie la sârbi să cumpere produse alimentare, fie la ruși să cumpere haine de calitate, fie oriunde se putea pentru că tot ce aveam noi era sub ce aveau vecinii noștri.

Ne-am gândi că legumicultura nu e un domeniu prea avansat în care să apară noutăți în fiecare an. Probabil la 5-6 ani apar materiale noi, mai eficiente, și poate că apar soiuri noi, moderne, adaptate la clima contemporană. Dar să nu avem o amărâtă folie cu protecție la UV în România? Ce să mai zicem de alte domenii?

Răspunsul simplist la rămânerea în urmă ar fi să aruncăm vina pe politicieni. Clasa politică este însă imaginea societății. Dacă avem hoți și incompetenți în parlament și dacă avem un ministru al energiei care pare dement, aceasta este doar pentru că așa este și populația. Prostia și incompetența însă nu sunt îndeajuns pentru a explica starea națiunii. Prostul învață care îi este locul și de multe ori știe când să dea înapoi. Vedem bunăoară cum Tăriceanu începe să înțeleagă și el că taxa pe lăcomie nu prea dă roade și ar cam trebui retrasă. „Liberalul” Tăriceanu, cel care ne-a dus în criza din 2008 cu a lui economie care duduia în perioada în care a fost prim-ministru, fiind prost, nu a realizat înainte de introducerea taxei că aceasta o să fie o problemă, și nu i-a cerut lui Dragnea să o lase baltă. Acum, când vede ce se întâmplă și că e lată treaba, dă înapoi. Deci prostia are un mecanism de auto-reglare care limitează răul. Proști nu avem doar noi, sunt sigur că există proști și în Ungaria și în Italia și în Germania. Cu toate acestea, noi nu dăm înainte …

Hei-rupismul poate fi o altă explicație. Nu suntem calculați, suntem impulsivi, acționăm fără să cântărim problema bine, suntem prea entuziaști și apoi ne consumăm rapid, trecând în delăsare și bălteală la fel de instant. Repezeala, superficialitatea, pripirea, nu sunt îndeajuns pentru a explica rămânerea în urmă. Toate acestea sunt atributele tinereții, adolescenței și după un set de experiențe, oricât de nesabuit ai fi, înveți. Realizezi că „graba strică treaba” și că „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg”. La aceasta categorie, de entuziasm necalculat, sunt însă mai moderat și cred că o doză de nebunie și un oarecare dinamism nu strică, prin urmare, dacă ne-am dori de exemplu ca să avem spitale curate, sunt sigur că s-ar putea face. Să zicem că un director de spital e obsedat de problema asta și vrea să o rezolve. Chiar dacă se grăbeste și ia niște măsuri pripite și nepotrivite, fără să se consulte, fără să apeleze la specialiși și profesioniști cum ar fi normal, fără să ceară sfatul la alți directori din alte spitale care au rezolvat problema, în cele din urmă, dacă există dorință și perseverență, multe probleme se pot rezolva prin simpla încercare din nou, de câte ori este nevoie.

Ce ne facem însă, dacă măcar o mică felie din răspunsul la această întrebare complexă și cu multe niveluri ține de nepăsare sau răutate? Dacă pur și simplu nu ne intereseaza binele comun și datul înainte „în grup”, ca neam, ca țară, ca oraș, ca societate etc? Dacă adevărul dur despre români este că sunt extrem de individualiști și pragmatici fiind interesați doar de binele propriu, orice în afara interesului propriu, fiind nu doar neinteresant, dar uneori și părându-ni-se un moft, o complicație, o pierdere de timp. Curățenia pe stradă, respectarea orelor de liniște la bloc sau chiar munca la serviciu un produs bine făcut par lucruri care nu ne aduc niciun avantaj, necesitând un efort din partea noatră. Mândria de lucrul bine făcut, dorința de acordare la unele valori dincolo de noi, care ne extind puțin în afară și care sug din energiile noastre pentru un scop dincolo de orice beneficiu concret pentru noi, par chestiuni extraterestre pentru români. Răutatea este cumva rezultanta prostiei dar nu totdeauna. Nu doar proștii pot fi răi, ci și șmecherii. Șmecherii sunt proștii care cred că pot face rău și să scape neprinși. Fiind cu un grad de inteligență peste tembelism, șmecherul scapă de multe ori de consecințele prostiei lui și astfel pierde șansă să învețe din greșeli. Pentru că fentează de multe ori, șmecherul crește în șmecherie și capătă curaj, ajungând la niveluri din ce în ce mai înalte și cu potențial de a face rău din ce în ce mai mare.

Un șmecher, doi, pe ici pe colo nu ar fi o problema și nu ar putea ține o țară întreagă captivă. Dacă însă șmecheria este tradiția locului, atunci avem o problemă … Șmecheria generalizată produce un sistem canceros cu multe sinapse și mecanisme de regenerare care pot să anihileze automat orice tentativă de ieșire din șmecherie. Neadaptarea la șmecherie, penalizează drastic pe toți participanții și induce o selecție naturală care scuipă în afara sistemului orice ne-aliniați și orice actori care ar putea schimba mecanismele interne ale sistemului. Chiar dacă prin accident, organismul social are o reacție imunitară la virusul șmecheriei și unii agenți doresc să devină eroi luptăndu-se cu „virusul”, cancerul se adaptează și se regrupează, în cel mai fericit caz, intrând în hibernare sau simulând reacții normale pentru a nu putea fi identificat și eliminat din organism.

Putem găsi șmecheria ca tradiție în România actuala la toate nivelurile. Copiii de mici, nu pot să asimileze valori nobile deoarece văd la părinți și în sistemul educațional care este infectat, cum șmecheria aduce beneficii. Mai întâi, copiii care au părinți șmecheri, au telefoane mai bune, au note mai mari deoarece părinți lor șmecheri vin cu atenții la profesorii șmecheri și prin urmare încet-încet, elevul înțelege că efortul nu duce la rezultate, deoarece rezultatele bune pot fi obținute și fără efort, prin șmecherie. Mai apoi, după școală, tânărul când trebuie să intre la muncă, se uită în jur și vede cum stau lucrurile: ești șmecher și ai prieteni șmecheri cu combinații? Poți câștiga o pâine bună la stat, la administrație, pe undeva la o regie sau la o firma de stat, unde cu o atenție, poți obține un loc bine plătit cu muncă ușoară și fără riscuri viitoare. Alternativ, dacă nu ești smecher și ești fraier, ajungi să lucrezi la patron: fie în construcții la cărat de saci, fie la cabluri sau scaune auto pe salariu minim, fie în piață la tarabă unde faci frigul pe 2 lei, etc. Cu greu, dacă nu ești șmecher începi ca tânăr pe piața muncii într-un loc satisfăcător. Ca om de afaceri, indiferent de traseul pe care l-ai avut, dacă ești șmecher și te faci prieten cu șmecherii, observi că poți face afaceri la un cu totul alt nivel ca înainte de a fi șmecher. O comandă de pliante de la primărie la prețuri triple decât dacă le-ai fi vândut tu, chinuindu-te să atragi clienți aiurea făcându-ți reclame pe internet și prin ziare, doar cu o mică spăgă, parcă îți trezește pofta de afaceri. Niște termopane montate oricum la o școală, la prețuri triple decât daca le montai la clienți pe care trebuia să ți-i faci în ani de zile muncind bine și pe un preț cât mai mic ca să nu se ducă mușteriul la competiție, parcă te fac să fii mulțumit că ți-a venit ideea să încerci și tu să fii șmecher. O vilă-pensiune făcută pe fonduri europene aiurea și trecută ca hotel funțional, pe care o vinzi peste 3-4 ani după ce ai avut activitate fictivă, pare cea mai tare șmecherală pe care a făcut-o un tânăr la 25 de ani, de aceea șmecherul se simte bine în pielea lui, încă de tânăr. Mai apoi, dacă ai vreo 40 de ani și ești directoraș în vreun departament minuscul al unei agenții a nu știu cărui departament al celor 50 de ministere și agenții de stat, nu ai niciun motiv să nu aperi partidul pe Facebook și să pupi în fund pe tovarașii de la conducere dându-le like-uri și share-uri și felicitându-i de onomastică sau de aniversare. Și normal că un asemenea salariu ca al tău de mare director, nu ai fi câștigat tu în privat niciodată, un incompetent și un leneș de care și tu te uimești uneori ar fi avut mari probleme ca să își câștige pâinea de simplu muncitor, darămi-te ditamai directorul cu atâtea sporuri și beneficii și fără niciun stres, care plimbă niște hârti și trebuie doar să fie atent ca fundul pe care îl pupă să fie cel corect și nu unul care o să fie cumva luat la șuturi de un alt fund mai mare în curand, tu avand astfel riscul să îți pierzi pozitia. Și am ajuns astfel la șmecheria finală: pensionar, fie de lux, fie de ne-lux, în ziua de astăzi câștigi mai mult ca fraierii care muncesc pe salariul minim și plătesc taxe și impozite, produc chestii care se vând ca să ia statul impozite și să îți plătească ție pensia. De aceea votezi tu cu partidul unic, pentru că ești șmecher și nu îți pasă. Chiar dacă îi vezi și tu că aștia sunt hoți și chiar dacă nu ești atât de prost pe cât te cred ei, îți place să te lași mințit, îți place să te lași vrăjit în tot felul de conspirații și povești aiuristice ale propagandei de partid. Șmechereala ta este însă chiar patriotică în ochii tăi, pentru că te crezi ultimul apărător al țării în fața soroșiștilor și corporațiilor.

Am trecut doar prin câteva categorii de șmecheri, sărind mult mai multe. Exemplele pot să umple cărți întregi și nu își au rostul. Șmechereala aduce deci avantaje individuale multiple, având o singură problema: pe ici pe colo, parcă satisfacția pe care o primești din faptul că ești șmecher, te umple de generozitate și parcă ai vrea să faci ceva și pentru țărișoara ta, dar nu ai merge până acolo încât să ai tendințe anti-șmecherești. Nu, îți propui, măcar să faci și tu un bine, pe ici, pe colo, pe unde se poate. Acolo unde nu te costă nimic. Nu furi tot ce poți, mai împarți și cu altul, mai ai grijă și să fie cetățeanul mulțumit, mai ești interesat și de muncă să iese bine. Că de la un punct, parcă te saturi și te plictisești de atâtea combinații, chiar dacă lăcomia nu are limite și orice șmechereală este doar o treaptă de trecere la o șmechereală și mai mare. Evident, nu toți șmecherii au aspirații infinite, majoritatea probabil vor doar să-și plătească ratele. „Fă-te frate cu dracul, până treci puntea” este crezul acestor oameni. EI nu s-au băgat până la gât în șmechereli ca să își ia BMW-uri sau pentru vacanțe în Brazilia cum face Dragnea. Nu, ei doar vor să plătească ratele. În rest, nu au alte aspirații, dar parcă dacă se ivește oportunitatea, instant obiectivele se schimbă din mers și noi orizonturi se deschid. După rate, te mai gândești și la copii, că trebuie să le lași și lor ceva, că trebuie să ai grijă să îi aranjez și pe ei. Și așa șmechereala se transmite din tată în fiu și devine tradiție.