In ciuda imaginii pompate in presa de unitate, consens si putere, UE este in criza si este doar o chestiune de timp pana la impozia finala. De altfel, implozia este deja in proces, Brexit-ul fiind o prima etapa care nu poate fi urmata decat de un pas si mai evident pentru cei care inca mai au indoieli si considera ca UE poate supravietuii si fara Marea Britanie si ca problemele nu fac decat sa ne intareasca si mai mult si sa ne uneasca si mai mult. Primul dus rece va fi taierea drastica a bugetului UE in urma iesirii Marii Britanii. Dar acest mic soc este mizilic pe langa adevarata problema a insolventei bancare si a „mitralierei lui Draghi” care deja si-a consumat toate gloantele.

De altfel, intrebarea „Poate UE supravietuii Brexit-ului” este una gresit pusa. Realitatea este ca Brexit-ul este un simptom al cancerului, nu un „hop de trecut”. Despre Brexit insa am scris inca din 2016 aici si tot ce am zis s-a intamplat litera cu litera. Chiar si cei mai deschisi la a accepta ideea „auto-imploziei” dau cauze gresite pentru aceasta: lipsa unitatii si imposibilitatea realizarii acesteia, deschiderea granitelor si diluarea cu imigranti, riscul populismului etc.

Cauzele imploziei sunt insa putin relevante si greu de disecat. Sa nu uitam ca inca nu exista consens cu privire la destramarea Imperiului Roman, istoricii avand diverse opinii. Pe langa cele enumerate mai sus, eu as atrage atentia chiar asupra chiar monedei unice care din momentul crearii a constituit o mare problema: moneda unica, dar politici fiscale separate. Evident ca orice finantist stie ca puterea unei monede este data de increderea in entitatea emitenta si in guvernul tarii (uniunii) respective. Moneda fiind unica, dar guvernele avand libertate aproape totala cu privire la deficite (da, stiu de acel 3% care nu a fost respectat nici de Germania) si mai ales date fiind conditiile economice variate in diversele regiuni, era doar o chestiune de timp pana cand excedentul de incredere in moneda unica garantata de cea mai mare putere a Uniunii (Germania) era prins in urma de … aventurile fiscale ale guvernelor tarilor mai putin interesate de responsabilitate si crestere sustenabila ci mai … predispuse spre expunere maximala la creditare, indiferent de consecinte. Se stia deci inca din stadiul incipient ca unitatea monetara nu poate fi fezabila fara unitatea fiscala, dar s-a mers pe ideea ca o unificare „prea brutala” nu ar fi fost acceptata de popoare, prin urmare, popoarele trebuiau sa fie obisnuite „cu bucatica” cu noul Imperiu si dupa ce aveau sa primeasca si sa se obisnuiasca cu moneda unica, pas cu pas, prin politica comunitara, prin negocieri, tratate si „convergenta” pe alte coordonate, urma sa fie realizata si unitatea fiscala, mai devreme sau mai tarziu.

Problema este ca unitatea monetara a produs deja indeajuns efecte atat de devastatoare pentru unele popoare, incat „atractivitatea” acesteia (facilitarea turismului, a comertului, instrumentele de garantare etc) sunt deja anulate si cu mult depasite de problemele cauzate prin creditarea dincolo se limitele de solvabilitate in cazul unor tari (nu doar porcusori!). Prin urmare, o unitate fiscala in prezent este exclusa, pentru ca asta nu ar insemna de facto decat plata datoriilor creditacilor de cei care au beneficiat de aceasta moneda si au acumulat excedente si rezerve extraordinare. Aceasta discreptanta este atat de mare incat tarile castigatoare din „experimentul” monedei comune, ar putea concura de la egal la egal la nivel mondial cu marile puteri economice ale lumii (SUA, China, alte tari din Asia) chiar si fara „porcusorii” care sunt acum sub apa, insolvabili si irecuperabili economic. Si aici din nou repet, nu doar Grecia, Portugalia si alti porcusori sunt inclusi aici ci inclusiv Italia si Franta. Cine crede ca Franta poate sa isi revina cu un somaj de aproape 10%, raport datorie/PIB de aproape 100% si un PIB de 1% crestere fata de o inflatie de 2%, nu are notiuni de baza de economie.

Marea dilema este deci, dupa parerea mea, cat va mai rezista Germania pana sa declare oficial sfarsitul experimentului UE, sub orice forma se va face acesta. Am zis-o si am explicat-o pe larg: nemtii din fire au frica de necunoscut si sunt in stare sa suporte mult si sa rateze nenumarate oportunitati de „exit”, de teama pentru ce s-ar putea intampla („drobul de sare”). Nicio rezerva oricat de mare si nicio performanta economica oricat de solida, nu va determina un guvern al Germaniei sa ia decizia unui exit sau macar sa propuna un mini-euro cu alte tari aflate in situatie de ne-porcusori din zona (Olanda, Danemarca, Elvetia, Suedia, Norvegia s.a). Presiunea nu poate veni decat din partea populatiei. Miscarile sociale vor fi din pacate factorii determinanti ai schimbarilor politice. Vedem asta deja in Italia, Franta si vom vedea si in Germania.

De altfel, la viitoarele alegeri europene oricum vor fi surprize spectaculoase si nu doar din Marea Britanie unde partidul Brexit infiintat de Nigel Farage in Aprilie acest an domina deja in sondaje. Dar surprizele la alegeri [1] nu pot decat sa fie un semnal cu privire la starea societatii, caci oricum parlamentul este irelevant in deciziile principale ale UE – de facto, combinatiile subterane fiind inca „sistemul” european de luare a deciziilor.

In final as dori sa comentez putin gogoasa „reformarii” Uniunii prajita in urma neasteptatului (de catre ignoranti) Brexit. O prima prajeala a avut loc la Bratislava in 2016, cand mai marii uniunii s-au hotarat sa faca ceva ca tentatiile de exit ale cetatenilor sa fie mai „temperate”. In loc sa rezolve problemele economice si fiscale si sa ia masurile necesare pentru ca viata cetatenilor sa se imbunatateasca, birocratii europeni, dupa ce si-au marit salariile si si-au dat „dreptul” sa nu plateasca impozite (pentru ca cine imparte parte isi face si in UE), s-au gandit ei ca problema nu e economia, ci perceptia. Problema e cetateanul european care nu intelege cat de minunata e UE. Prin urmare s-a pus accentul pe „comunicare” si pe „implicarea cetatenilor” in luarea deciziilor. Intr-un fel, acest apel la implicarea cetatenilor este similar cu parlamentul elevilor: mult teatru pentru nimic, caci deciziile cetatenilor oricum sunt extrem de variate in cadrul unei tari, daramite la nivelul UE. Nu exista un interes comun pentru ca nu exista inca un liant intre diversele popoare europene, in ciuda anilor trecuti si a eforturilor depuse. Cei care spera ca UE va ajunge ca SUA sa aiba in timp o identitate comuna sunt inconstienti de situatia reala: SUA nu are deloc o identitate comuna si exista diferente majore de mentalitate, culturale, economice intre diverse regiuni. Ce are SUA diferit fata de UE este o Constituie testata de timp care a mentinut unitatea, dar mai ales SUA are exercitiul distribuirii resurselor dintr-o zona in alta, ceea ce realizeaza si mentine coeziunea, atenuand tentintele secesioniste. UE a incercat asta prin Fondurile Europene, insa din pacate reteta nu a fost indeajuns de flexibila pentru a avea succes peste tot. In concluzia concluziei, UE nu s-a ocupat prea mult cu reformarea, membrii fiind preocupati prea mult de rezolvarea problemelor interne, de scandalul cu Brexitul dar mai ales de atenuarea efectelor crizei fiscale care inca mocneste chiar daca discret si insesizabil pentru cetateanul de rand care nu realizeaza vulcanul care mocneste in subteran.

NOTE

[1] The election is projected to yield the most fragmented Parliament in the EU’s modern history, with big advances by populist and far-right parties