Am mentionat undeva prin articolele anterioare etapele ajustarii la o criza. Nu am pus prea mult accent pe ele, nu cred ca conteaza prea mult. Era ceva de genul: ingrijorare, panica, acceptare, disperare. Daca nu ma insel, unul dintre filosofii nemti ofera o clasificare de asta, cu privire la adaptarea psihologiei umane la o criza. Nu prea imi place nici psihologia si nici filosofarea prea abstracta, in vremuri de panica ca cele in care traim. De aceea o sa trec direct la concret.
Este clar ca o categorie de oameni sunt paranoici si reactioneaza la orice posibil risc, li se ridica antenele mult mai rapid decat la cei care sunt cam indolenti si asteapta sa bata baubaul la usa ca sa se sperie de el. Calea de mijloc este cea mai grea si evaluarea riscurilor cea mai dificila meserie. Evaluarea e o problema, preppingul si adaptarea la orice situatie sunt cu totul alte probleme. Adica sunt unii foarte buni la a observa fenomenele la adevarata lor masura, dar foarte putini sunt capabili sa treaca prin orice problema si sa gaseasca solutii la orice problema. Daca ar fi sa facem o comparatie cu mediul economic, contabilii sa zicem ar fi cei care sunt rigurosi si cer rigurozitate maxima pentru a evita orice risc, cei mai buni fiind si cei cu cunostinte legale, care pot evalua chiar si cost-beneficiile unor incalcari ale legii sau unor asumari de riscuri, pe cand de cealalta parte sunt afaceristii care ignora pe contabili sau isi asuma riscuri si fac evaziune non-stop, infintand si inchizand firme, direct sau prin intermediari, platind spagi, asumandu-si riscuri, avand avocati buni si uneori chiar facand un mizilic de puscarie, doar pentru imbunatatirea cunostintelor si testarea de noi senzatii.
Desi am scris despre Coronavirus foarte mult cand inca era departe de noi, recunosc ca in afara catorva cititori (traficul a cam crescut in perioada aceasta) in jurul meu nu am convins pe nimeni, ba din contra, eram considerat nebun si obsedat. E doar o gripa, vine vara, mor doar cei bolnavi, e o facatura, e cusut cu ata albe si altele sunt replicile primite de unii oameni care ulterior, venind baubaul, alergau din farmacie in farmacie ca sa gaseasca medicamentele vitale necesare care au cam inceput sa dispara.
Exista asadar o dificultate a acceptari unui adevar iminent, oricat de probabil ar fi acesta. Preferam sa ignoram sau sa minimalizam riscurile deoarece acceptarea adevarului ne-ar produce un soc psihologic. Am mai discutat intr-un articol despre externalizarea vinei ca alternativa la acceptarea realitatii simple si ajustarea pe baza realitatii si cred ca am amintit si de filmul Fractured care abordeaza chiar fiziologia acestei reactii intr-un mor artisic extrem de expresiv.
Acceptarea realitatii este asadar intarziata si prin urmare pregatirea lipsa. Ceea ce pune mari probleme. Sa trecem insa de asta si sa vedem ce mai putem face odata acceptarea venind mai brutal sau mai putin brutal. Dificultatile vremurilor produc acceptarea dar atitudinea nu se poate schimba peste noapte. Atitudinea este o expresie a caracterului, iar construirea unui caracter este munca sisifica si permanenta. Numai caracterele puternice pot sa accepte si sa se adapteze la vremuri grele intr-un mod corespunzator si fara a ceda psihic, fiziologic si fizic in cele din urma. Disciplina si rutina sunt unele dintre uneltele care pot ajuta unele caractere neinchegate sa se adapteze, cata vreme exista vointa.
In situatia noastra insa avem o mare problema. Socul nu este unul singur, nu avem doar o problema, ci avem un lant de probleme necunoscute. Este ca o avalansa care se desfasoara cu incetinitorul. Ca orice avalansa, putem scapa teferi, poate trece pe langa noi sau putem fi aruncati la suprafata sau intr-o parte, putem sa fim ingropati dar sa avem sanse sa supravietuim o perioada pentru a fi descoperiti de salvamontisti sau putem sa fim zdrobiti din prima de obiectele aduse de avalansa. Cel mai nasol e daca suntem aruncati din obiect in obiect si daca de fiecare data cand credem ca s-a terminat, inca un val vine si ne matura din nou.
Avem asadar impactul initial, riscul care se arata la orizont. Sunt cateva sute de morti, poate vor fi mii, dar daca totusi zvonurile unor alarmisti cum care s-ar putea ajunge la milioane o sa se concretieze? In aceste milioane vom fi inclusi si noi? Vor fi inlcusi si parinti nostri? Iata ca acum ni se cere sa stam in casa. Insa daca trebuie sa mergi la munca, ce te faci? Cat de mare este riscul? E o optiune oare sa iti dai demisia de la munca, in speranta ca peste 2-3 luni trece totul si poti sa te angajezi? Dar daca virusul trece cumva si criza economica o sa fie si mai nasoala si ramai pe drumuri? Sanatate, familie, foame, siguranta – toate acestea sunt valuri de riscuri care isi arata coltii unul cate unul pe rand ca niste monstri care fac parada.
Exista dupa parerea mea o singura ajustare fezabila: sa ne consideram deja morti. Sa consideram fiecare zi ca un dar in plus, fiecare clipa ca o oportunitate. Fiecare moment de pace, ca o prajitura. Este greu insa sa fii mort, a muri este o stiinta, poate stiinta suprema si iata ca acum avem sansa sa invatam chiar si cei care suntem tineri si ne credeam departe de aceasta provocare. Poate cei batrani, datori fiind sa se gandeasca la moarte sunt mai pregatiti, dar cu siguranta nici ei nu-si planuisera sa moara singuri, departe de cei dragi, sa moara pe o targa sau cu un furtun infipt in gat, sa moara de foame sau omorti de niste animale pentru 2 lei. Dar poate una dintre lectiile mortii este sa nu te gandesti cum va fi si cand va fi ci sa te gandesti mai mult cum poti maximiza bucuria fiecarei clipe.
