Când Titanicul a avut impactul cu icebergul puțini au realizat ce se întâmplă. Evident că mulți erau îngrijorați și toți ochii erau înspre marinari și mai ales înspre căpitan și cei apropiați lui.
Fac deseori această comparație cu Titanicul și trebuie totuși să explic puțin de ce merge paralela. Așa cum Titanicul era considerat „indestructibil” sau „nescufundabil”, tot așa încrederea românilor în starea lucrurilor. Mă refer în principal la români deoarece în fiecare țară situația variază. La noi însă, lumea are speranțe: guvernul o să dea bani sau dacă nu dau ai noștri, dau europenii. UE dă ajutoare ca să ieșim din criză. Puțini oameni realizează esența diafană a statului și cât de ușor poate dispărea statul din viața noastră peste noapte.
Într-adevăr statul are unele puteri și autoritatea este de departe principala putere. Prin autoritate mă refer nu doar la capacitățile și resursele de care dispune, dar mai ales de încrederea oamenilor și capacitatea de a se supune statului. Care supunere, chiar șubredă așa cum este, duce în spate însa o aproape infinită încredere că lucrurile vor fi bine, totul va fi bine, vom trece și peste asta.
Vom trece, însă unii vor intra la apă. Cu cât criza e mai mare, ca de fiecare dată, cu atât mai mulți vor intra la apă. Pentru profitori, evident va fi o perioadă fructuoasă, cum vedem deja că apar semnale cu tunurile trase în pandemie. Însă pentru cei de jos, cei care se bazeaza pe status-quo și nu pe propriile capacități și resurse, vin vremuri cu implicații greu de determinat.
Vineri acțiunile au avut un nou bump, o zi de căderi masive între 5-10%. O mică corecție am putea spune. Dar ce s-a întâmplat? Fed-ul a avut o conferință de presă în care a prezentat situația într-un tablou extrem de sumbru – total ciudat pentru Fed care în general folosește un limbaj codat, bine cântărit și rareori pune gaz pe foc. „Vulnerabilitățile sistemului financiar vor fi semnificative pe termen scurt” – a declarat Powell. Unii zic ca Fed-ul își pregătește terenul pentru noi măsuri de stimulare, adică de tipărit bani.
În sincron cu Fed-ul și Cuțu al nostru și-a schimbat poziția și nu mai e la fel de optimist. De unde în aprilie trecusem prin criză „mai bine decât ne așteptam” (sursa), acum trecem printr-o criză mai mare ca „Marele Crah din 1929 (sursa) deci probabil suntem în Gigantul Crah din 2020. Nu știu dacă declarația e legată cu discuțiile actuale legate de măririle de pensii, sau cu viitoarea moțiune de cenzură, deoarece nu prea urmăresc politica. Dar filosof sau nefilosof, cert este ca Câțu nu a reușit să facă mare brânză pentru companii în această perioadă. Grosul firmelor încă stau la coadă să poată accesa creditele garantate de guvern cu dobândă zero până la sfarșitul anului. Poate până la Crăciun se mai accelerează nițel treaba deși probabil că și băncile au o parte din vină, dar evident cine dă legea, trebuia sa dea și biciul pentru cei care tărăgănează aplicarea legii.
Din principiu oricum nu sunt de acord cu ajutoarele guvernamentale și cred într-un stat mic. Însă liberalii din prostie și speranțe deșarte că vor mai putea să reziste la putere, au ezitat să facă curățenie în sistemul bugetar și nu au mișcat un deget pentru reglarea gravei probleme a numărului masiv de bugetari, a salariilor total nedrepte și nemeritate, a companiilor de stat încă neprivatizate și care sunt folosite ca vaci de muls de șmecher și a încă multor alte dezechilibre care fac din România un stat de facto socialist.
Petre Țuțea spunea că în democrație, conducători pricepuți ajung din întâmplare la putere. Iote că liberalii, deși ajunși din întâmplare la putere, nu au fost în stare să fructifice acest moment, această oportunitate dublă – a fi la putere și a nimeri ditamai pandemie în care puteai face curățenie în sistemul bugetar – și vor pleca oricum cu coada între picioare de la putere nefăcând de fapt nimic, nici măcar mărind salarii și pensii ca PSD-ul îndeajuns de mult încât să câștigi balta electorală a milogilor de ajutoare și donații.
Continuarea crizei va fi un amalgam de tragedie umană din cauza problemelor din sănătate coroborate cu consecințele prăbușirii economiei și eventual a sistemului financiar. În primul rând este deja cert că cererea de consum a scăzut și va scădea în continuare. Cei care câștigă cel mai mult sunt cei care își permit să lucreze de acasă și stând acasă consumă mult mai puțin: nu merg la restaurante, nu merg în vacanțe, nu prea mai merg cu mașinile, nu prea mai merg la mall să cumpere haine etc. În plus, cei care câștigă cel mai mult și consumau cel mai mult în perioada „dinainte” sunt și cei mai informați și văzând norii negri de la orizont, țin mai mult de bani. Nu aiurea crește aurul la nivel mondial.
Scăderea consumului va atrage după ea șomaj. Lanțul cauza-efect între scăderea consumului și noi șomaje este unul care se mișcă în multe valuri – că oricum acum toata lumea știe care-i treaba cu valul. Așa cum valul morților vine în întârziere după valul cazurilor, tot așa valul șomajului vine cu ceva întârziere după valurile de scădere a cererii. Sunt însă relații complicate între sectoare și procesele acțiune-reacțiune sunt complexe la nivelul societății și cu efect întârziat. Promisiunile statului și politicile ezitante nu fac decât să amețească și mai mult aceste procese, întârziind desfășurarea lor naturală și bineînțeles și timpul de regenerare și reglare.
Se pune mult pe spinarea scăderii consumului actuala criza. În discursul oficial (guverne, bănci centrale, presa) se lansează însă speranța că reluarea activității va duce și la reluarea consumului, chiar dacă poată nu la cotele de mai înainte. E firesc ca oficioșii să lanseze doar mesaje optimiste, deși după cum vedem, Fed-ul nu se ferește de tonurile … sumbre (cum zice NYT). Scăderea consumului însă are și o componentă psihologică și efectul psihologic încă nu s-a consumat. Adică, frica de viitor încă nu a cuprins îndeajuns pe toată lumea. Valul de covidioți și luarea în derâs a pericolului virusului și a problemelor sistemului sanitar denotă pe lângă prostie și faptul că lumea încă nu a dat de rău, majoritatea este încă ferită. România pe cifre stătea foarte bine la somaj: 2-3% se lăuda psd-iștii în vremurile bune. Poate acum o fi ajuns la 4-5% deși situația e mult mai nasoală dacă ținem cont de căpșunari – lucrătorii sezonieri, dar și cei nesezonieri cu joburi cât de cât bune din afară. Pe măsură ce economia se contractă și în vest, toți aceștia se vor întoarce însă nu vor intra în cifrele oficiale, deoarece ei oricum de mult sunt scoși din rândul șomerilor. Nu prea știm câți români suntem, câți vin din afară fără joburi și se întorc la țară de unde au plecat așteptând noi oportunități de angajare. Toți aceștia vor aștepta mult și bine deoarece efectele economice negative încă mai se desfășoară, încetinite fiind de stimulii guvernamentali, de banii tipăriți și de promisiunile sub forma de gogoși lansate.
Estimez că problemele economice vor fi atât de nasoale încât vor produce greve și proteste aproape continuu. România are avantajul unei forțe de muncă ieftine sau cel puțin care e dispusă să mai renunțe la pretenții (deși Ara Shoes au plecat tocmai din cauza măririlor salariului minim). Însă la nevoie, românul e dispus să muncească pe mai puțini bani câtă vreme și costurile la noi sunt cu mult sub cele din vest. Este deci posibil ca multe afaceri din vest să se mute la noi, mai ales când se va întoarce și populația plecată la muncă în vest și rămasă fără joburi pe-acolo. Problema este însă cererea: ce să mai producă firmele străine la noi dacă nu prea se mai consumă și dacă oricum și chinezii vor scădea prețurile și mai mult și vor inunda piețele cu produse ieftine, căci la nevoie și chinezul poate muncii pe mai puțini bani și spre deosebire de român, o face mult mai bine?
Marile dileme pentru mine sunt însă legate de rezistarea în picioare a sistemului financiar. Nu îmi explic cum piața creditelor nu a explodat încă, ținând cont că oricum băncile europene erau cu un picior în groapă dinainte dar mai ales văzând că BCE nu a tipărit deocamdată nici pe departe cât a făcut-o Fed-ul american, existând încă frâna nemților în destrăbălarea totală, la care se va da drumul de voie sau de nevoi oricum când va veni vremea. Ori dacă sistemul financiar nu va face poc, cum stimularea nu poate să repornească cererea, problemele fiind de natură psihologică în cel mai fericit caz, cum se poate ieși din rahat? Stagflația seculara este o idee vehiculată de unii, dar poate despre asta într-un articol viitor.
