Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim.
Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. – Romani 14,8
Multe sunt tainele Sfintei Scripturi și într-adevăr mult studiu, rugăciune și perseverență ne trebuie ca să cuprindem măcar unul dintre infinitele înțelesuri care se ascund în Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare fărâmitură. Dacă Biblia ar fi o câmpie plină de flori și urcușul duhovnicesc s-ar asemăna cu o scară spre cer, la fiecare treaptă am vedea de la altă înățime acea câmpie și noi frumuseți se vor descoperii de la noua perspectivă vizuală la care am ajuns cu fiecare treaptă. Tot așa se explică și de ce spun unii oameni duhovnicești că la fiecare nouă lecturare a Sfintei Scripturi li se descoperă noi și noi înțelesuri.
Legat de versetul de mai sus, un înțeles recent pe care l-am dobândit eu este că ai Domnului suntem pentru judecată. Adică dacă murim și nu suntem pregătiți, suntem ai Domnului, dar asta nu înseamnă că vom ajunge neapărat în rai. Ajungem în Împărăție dacă suntem vredici și primim chemarea, altfel suntem ai Domnului în sensul că suntem în fața Lui să dăm socoteală.
De asta trebuie să ne dorim să mai trăim, măcar puțin: ca să apucăm să ne pocăim. Foarte frumos a dat acest răspuns Starețul Efrem în ultima sinaxă online după revenirea din boală când mărturisea că Dumnezeu nu l-a luat deoarece mai trebuie să se pocăiască. Cu siguranță, fiecare dintre noi simțim asta după ce biruim boala.
Ca recent trecut prin covrig (ca prin bârnză, cu mila Domnului) este simplu să spun și eu la fel, că sunt sigur că nu m-a luat Dumnezeu pentru că mai am ceva probleme de rezolvat. Ce puten spune însă despre cei care vor fi secerați? Nu știm tainele lui Dumnezeu referitoare la sfârșitul omului și cu siguranță că mulți poate nu vom muri la fel de pregătiți cum ne dorim și cum ne imaginăm. Așa se întâmplă chiar acum cu mulți din jurul nostru.
Nu chiar cu mulți, dar trăim vremuri interesante în care televiziunile ne ajută ca să cugetăm la moarte și să ne îndreptăm nădejdea spre Dumnezeu. Cu totul de neînțeles sunt pentru mine cei care simt deznădejde cu privire la cele care se întâmplă. Eu azi am simțit deznădejde când am auzit microbiștii pe stadion cum se bucurau: ce naivi sunt, i-am judecat. Fotbalul – o prostie, nu are niciun sens. Stai în frig să vezi niște oameni în toată firea cum aruncă o minge de la unul la altul. Mă lupt de vreo 20 de ani cu aceste idei și am momente și momente … Dar ce vreau să zic: nu moartea și nevoințele închipuite de noi să ne deznădăjduiască, ci din contră binele și prea binele să ne problematizeze deoarece uitarea este cea mai periculoasă pentru soarta noastră în veșnicie.
Nu bag mâna în foc, dar sunt sigur că „în aceste vremuri” lumea se pocăiește mai ușor, spovedaniile s-au înmulțit, rugăciunile s-au înmulțit. Și mai presus de acestea, sunt sigur că toți oamenii se bucură mai mult de întâlnirile reale între ei, deoarece văzând realitatea morții – cu ajutorul televiziunilor care toate sunt acum în felul lor lucrătoare pe ogorul Domnului – realizează cât de efemeră este viața și cum azi suntem, mâine poate nu. Cu totul vrednici de plâns sunt cei care trecând prin boală au scăpat. Gata, zic ei, acum nu mai am de ce să mă tem, am anticorpi. Anticorpii sunt „soluția salvatoare” în locul vaccinului pentru aceștia, nerealizând sărmanii că cei care au inventat acest virus vor putea ușor să dezvolte noi și noi tulpini și anticorpii dobândiți acum nu le vor folosi la nimic. Prin urmare, vrednici de plâns sunt cei care trecuți prin boală capătă din nou „poftă de viață” și se întorc nepăsători la cele dinainte.
„Dacă trăim pentru Domnul să trăim” – greu de înțeles și greu de pus în practică deoarece oamenii s-au învățat să primească „reguli și recomandări” cât mai specifice. Cel mai ușor este bineînțeles să ne uităm la viețile drepților de lângă noi și cum și-au petrecut ei viața și cu ce moarte i-a răsplătit pe ei Domnul. De exemplu, acum mor mulți: părintele cutare, ierarhul cutare, maica cutare. Dacă Domnul i-a luat înseamnă că îi iubește și că erau pregătiți. Sunt deci vrednici să le analizăm viața și să vedem cum au trăit de s-au învrednicit să plece din această vale a plângerii în timp ce noi rămânem să ne luptăm cu certificate verzi pe pereții și mai ales pe ușile magazinelor.
„Dacă murim pentru Domnul murim”. Pentru că vrea Domnul pentru că știe în a-toată-înțelepciunea Lui că dacă ne-ar fi păstrat mai mult, la nimic nu ne-ar fi folosit și chiar ne-ar fi păgubit. Chiar punând în balanță răbdarea Lui, chiar punând în balanță eventualele rugăciuni viitoare pentru noi ale Bisericii biruitoare (sfinții care s-au mântuit), Domnul știe că dacă ne-ar mai lăsa, noi am adăuga de cealaltă parte a balanței prea multe păcate și face milă cu noi și ne izbăvește în punctul de maximă pregătire – câtă ne-am priceput – pe care o face fiecare pentru viața de apoi.
Să înțelegem așadar că dacă mai avem timp, mai ales „în aceste vremuri” în care mulți sunt secerați, este pentru ca să lucrăm pocăință și să ne pregătim sufletul pentru judecată. Este așa de simplu pentru toată lumea și așa ușor de înțeles încât cu adevărat sunt deșarte toate celelalte zbateri și dezbateri.
