Mulți creștini se tulbură pe zi ce trece cu privire la ce va fi. Bunăoară, începe prigoana, încep să ne taie macaroana, să ne preseze și mai mult, să ne dea afară de la muncă etc. Riscuri existențiale …

Dar riscurile existențiale sunt de două naturi, care țin de existență: risc existențial material și risc existențial spiritual. În mod normal, materia și cu spiritul nu sunt în opoziție, în Hristos ele s-au unit deplin, Hristos a sfințit trupul omenesc și ne-a dat puterea ca și noi să îi urmăm. Anti-hrist este însă cel care fiind împotriva lui Hristos are o lucrare contrară – propune materia ca scop final al existenței și anihilează spiritul prin schimonosirea acestuia și oferirea unui simulacru de virtuți părelnice în locul sfințeniei. O astfel de virtute ar fi acum părelnica cumințenie a ascultării de doctor … Din punctul de vedere al lui Satan, sfințenia – scopul final la care este chemat omul – este stăpânirea pământului. Asta i-a oferit lui Hristos, putere peste întreg pământul și Hristos l-a refuzat, blestemându-l.

Dar omul încă nu e decis și și-ar dori să prelungească cât mai mult clipa deciziei finale între lumea materială și lumea spirituală, altfel zis ne dorim să trăim pentru acest pământ, pentru a ne bucura de „oferta” lui, de sănătate, prosperitate, comoditate, tehnologie, siguranță, acceptare socială, progres sau aspirăm la lumea spirituală, vedem chipul lui Dumnezeu în noi și acceptăm și ne dorim asemănarea cu El?

De aceea, preocuparea principală a noastră nu trebuie să fie de natură materială în aceste vremuri – sunt capcane și cumva sunt alunecări care au o natură nu prea diferită de ce am trăit „înainte” când timpul nu curgea atât de repede. Acum, deoarece timpul curge repede și asistăm la instanțierea în realitatea fizică proximă de lângă noi a războiului spiritual pentru sufletul omului, dacă am luat deja o decizie, preocupările noastre trebuie să fie predominant de natură spirituală și nu atât ce va fi cu lumea trebuie să ne preocupe ci ce va fi cu noi, fiecare. Și mai concret, ce va fi cu sufletul nostru, în ce măsură vom putea să ne protejăm sufletul când trupul va fi din ce în ce mai … înțepat.

Un simplu exercițiu ar fi poate să ne comparăm cu mucenicii și să vedem cum au înfruntat ei întâlnirea cu antihrist. Dar acolo – credem noi – era chestiune de momente, erau evenimente punctuale: sfinții erau întrebați: „te lepezi?”, ei ziceau nu, și apoi erau omorâți și ajungeau în rai. Lucrurile par simple, dar noi … avem în față ani de zile (credem noi) în care așa și pe dincolo …

Dacă însă studiem cu atenție toate viețile sfinților vedem însă că viziunea noastra este puțin simplistă – nu era deloc vorba de momente și evenimente punctuale de mărturisire, ci acelea cumva doar sunt încropate și compactate într-o poveste, ca un fel de simbol sau de synpsis care scurtează (pentru cei leneși) toată povestea. Acel moment este cumva încununarea unui șir lung de victorii împotriva răului, pe care noi, dacă ne încercăm nu le găsim. Dar poate că Dumnezeu nu ni le descoperă, ca să nu ne mândrim.

Eu am mai tratat într-un articol vechi despre Sfântul Gheorghe unde spuneam că fiind mâna dreaptă a împăratului și fiind soldat, ținând cont de specificul vremurilor, este posibil ca Sfântul Gheorghe să fi făcut unele fapte pe care acum le-am privi cu ridicare de sprânceană. Poate de exemplu, împăratul l-a pus o dată să bată pe un dușman al lui dintr-un motiv neîntemeiat. Credeți că Sf. Gheorghe și-ar fi permis să nu asculte? Știu că mă aventurez puțin cu astfel de scenarii, dar pun întrebarea: putem noi fi siguri că având în vedere vremurile în care trăiau, sfinții soldați (fie Sf. Gheorghe, fie alții) până la momentul mărturisirii, nu s-au dedat la fapte pe care le-am considera nedrepte, doar pentru ascultarea față de stăpân? Nu neg, că este posibil ca un caracter puternic, o fire onestă, să se fi strecurat prin viața chiar alături de împărați căzuți, chiar fiind mâna lor dreaptă și până li s-a cerut lepădarea să zică da la orice și să facă doar ce nu i-ar fi făcut neplăcuți (prin eventuala nedreptate) în fața lui Dumnezeu. Dar ce cred că pot spune cu certitudine este că momentul mărturisirii a venit la ei din disperare, din dorința de a nu mai face niciun rău și de a nu mai adăuga încă o cădere prin care să Îl întristeze pe cel care și-a dat viața pentru ei. Nu din poziție de putere și siguranță s-au făcut sfinții sfinți ci din întreruperea căderilor, când săturați fiind de această viață au zis – „până aici!”.

Cu siguranță într-o situație similară se află acum și mulți doctori, polițiști, soldați și toți creștinii în cele din urmă care se întreabă: cât să mai rezist până să mărturisesc și să plec capul? De aceea trag semnalul că grija noastră nu trebuie să fie ce vom face noi în funcție de încotro va merge lumea, ci dacă nu cumva am depășit momentul în care trebuia să spunem „Înapoia mea, Satano”!