Disclaimer – acest articol poate conține spoilere!

Un prim nivel al interpretării ar fi – vezi Doamne – critică la adresa sistemului capitalist. Capitalismul este precum un joc cu regulile dinainte stabilite în care ești captiv și nu poți evada și – ceea ce este și mai șocant – este că pentru a supraviețui trebuie să calci peste cadavre.

Un al doilea nivel necesită puțină înclinație spre conspirații și mai ales dacă luăm în calculul analizei și contextul temporal în care a fost lansat acest show, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva ni se spune cine suntem noi și miliardarii ne arată cine face regulile și de ce schimbarea acestora este aproape imposibilă.

În cea din urmă interpretare lumea ar fi pușcăria administrată de miliardari și ei – din plictis – fac mereu noi și noi jocuri prin care caută să găsească o nouă distracție care să îi scoată din monotonia vieții de miliardar care poate face orice. Joc cu joc, ne arată ce ne așteaptă. Stârnirea jucătorilor unul împotriva altuia, stimularea diviziunii, este tehnica folosită de Soros pe care a și recunoscut-o. În multe țări Soros finanțează ambele tabere într-o dispută pentru a putea lucra în spate mai detașat și pentru a putea progresa o agendă în timp ce energiile reacționare ale boporului sunt consumate în conflicte fraticide irelevante. Cam cum e acum cu vaccinul, ne certăm unii cu alții deși cam toți vedem că se coace o dictatură și că ne strâng cu ușa prin inflație și „green deal”.

Deși în film jocul este cumva o antrepriză privată, aiurea pe o insulă, dedicată unui număr mic de participanți și lumea nu are altă legătură cu jocul există totuși un catch. Lumea va ajunge inevitabil la joc, se va transforma în joc. De ce? Deoarece oricum cei care sunt eliberați din joc ajung înapoi, prin propria alegere. Singura diferență o face nivelul de suferință pe care îl pot tolera. Jucătorii sunt selectați într-un mod aparte: un „recrutor” vânează (nu la întâmplare) oameni aflați la ananghie financiară și îi testează cât de mult rezistă la suferință, sau mai bine zis cât efort și strâns de dinți sunt dispuși să ducă pentru a câștiga bani. Acesta este prototipul șoarecelui ancorat în sistem în lumea reală și în lumea din film. Plin de datorii, chiar dacă are un statut de invidiat de unii, va ajunge mai devreme sau mai târziu să nu mai poată face față ratelor și să dea din colț în colț.

Deci jocul este doar un atractor al lumii, o gaură neagră care îi va cuprinde pe toți. Lumea jocului este lumea reală și de aceea varianta secundă de interpretare mie mi se pare mai corectă. Adică, filmul se poate încadra ușor în categoria creațiilor programatice, care ne arată și ne pregătesc pentru ce urmează. Joc după joc, rapel după rapel, dacă nu respectăm regulile, vom fi eliminați.

În rest, mai sunt câteva lucruri de zis, dar mă opresc aici. Interpretat religios, Squid Games este de asemenea plin de simboluri și necesită mult mai multe comentarii. Chiar și faptul că acest joc a fost realizat în Asia nu este la întâmplare. Principalul mesaj al filmului este lipsa de sens a vieții omului, nimic nu poate completa setea omului, decât Dumnezeu. Chiar și miliardarii, deși pot să își îndeplinească mare parte dintre dorințele la care omul de rând doar visează, la un moment dat ajung să se sature și să nu mai găsească bucurie din nimic altceva, decât din … vărsarea de sânge. Apetitul pentru sânge este evident de natură animalică și diabolică. Animalul se luptă până la moarte pentru supraviețuire și nu are capacitatea jertfei. Influența diabolică se vede chiar din structura jocurilor – fiecare nou joc este așteptat cu groază chiar și de jucătorii care sunt deja experimentați. Fiecare regulă și pregătire pentru joc erodează la maxim ultimele fărâme de umanitate chiar și din personajele la care nu ne-am aștepta. Războiul dintre bine și rău are loc nu doar pe planul general al ontologiei întregii construcții dar și pe plan personal, în sufletul fiecărui jucător.

Mai mult poate, după viitorul sezon, care însă, ca în orice serial va fi probabil dezamăgitor.