Disclaimer: unele informații din acest articol au fost obținute în urma interogării Bing Chat
Credit Suisse a picat. 17 miliarde de dolari în obligațiuni au dispărut instant. Evident că băncile nu au voie să declare faliment, dar Credit Suisse a fost cumpărată de UBS pentru suma de 3.3 miliarde de dolari. Scandalurile din jurul băncii cum ar fi scandalul de spionaj, colapsul a două fonduri investiționale administrate de bancă, fuga managerilor care nu prea făceau rădăcini din cauza cancerului din interior, au făcut ca banca să fie cea care a rămas prima fără scaun când s-a oprit melodia.
Dar la fel ca jocul Reg Light, Green Light din serialul Squid Games, am asistat deocamdată la prima secvență. Până la finalul rundei, mult mai multe bănci vor suferi la fel ca Credit Suisse.
Ca să vă dați seama de amploarea dezastrului, imaginați-vă că peste noapte pică la noi BCR și toți care au cumpărat obligațiuni sau au investit în fondurile acestei bănci, și-au pierdut banii. Evident, nu depozitele, acestea fiind … garantate.
Triggerul acestui crash nu a fost o situație economică specială – vă reaminesc că încă nu avem declarată recesiune, totul este excelent pe cifrele oficiale. De asemenea, nu s-a întâmplat nimic special în Europa, cu alte bănci din Europa, cu acțiunile sau alte instrumente financiare. Pur și simplu, o bancă locală din SUA (nu se afla în Top 100 al băncilor americane realizat de Forbes pe 2022) a picat – Sillicon Valey. Au urmat câteva după aceea, dar autoritățile au declarat sprijin total și măsurile luate au fost extraordinare. Mă rezum de exemplu doar la garantarea depozitelor. Dacă înainte de căderea SVB depozitele garantate erau cele peste 250k USD, după ce a picat, Fed-ul a anunțat că suportă toate depozitele. Asta deoarece peste 90% dintre depozite erau peste această sumă (nu știu dacă ca valoare totală sau ca număr).
Pare fantastică această măsură dar denotă de fapt sperietura maximă a autorităților (Fed, guvern SUA) care nu au dorit să lase deloc acest foc măcar să curețe niscavai junk-uri din sistem. Puteau măcar să introducă limitarea la 1 milion și să lase totuși unele depozite să fie rase, pentru ca astfel deponenții să fie mai responsabili pe viitor și să se gândească de două ori cu ce bancă lucrează. Nu au dorit însă asta și deși pare că lobby-ul celor bogați controlează deciziile Fed-ului, eu cred că impactul lobby-ului este 50%-50% în decizia Fed-ului, cealaltă 50% fiind teama de un nou … domino. De altfel, decizia ulterioară a Fed-ului cu privire la rata dobânzii deconspiră această evidență, că plastic vorbind, Fed-ului îi tremură chiloții.
Asunderea gunoiului sub preș
Marea problemă cu băncile este discrepanța dintre asseturile declarate și valoarea lor reală pe piață. Pentru a explica trivial ce înseamnă asta, aș face o comparație cu persoanele fizice, deși evident că melteanul de rând (sclavul) are un statut cu totul mult inferior și incomparabil cu o bancă (vasal al regelui) care poate accesa conducta nelimitată a tiparniței digitale a Fed-ului (ceea ce s-a întâmpla acum oricum cu garantarea depozitelor indiferent de sumă). Să facem însă paralela pentru a înțelege fenomenul discrepanței. Bunăoară, orice om normal (chiar și firmă) când se duce la bancă trebuie să declare unele venituri, să declare ce avere are, ce garanții poate aduce. Altfel nu primește credit. Dacă nu ai venituri și garanții nu primești credit. Dacă ai venituri, dar nu garanții, primești credit mic. Dacă ai venituri mici, dar care pot duce în spate o rată și ai și garanții tentante (proprietăți, acțiuni, obligațiuni etc), băncile aleargă ele după tine și chiar în cazul firmelor, trec cu vederea previziunile economice, trendurile indicatorilor și pe scurt mare parte din riscuri, dacă garanțiile sunt solide. Mulți patroni de exemplu, ignoră faptul că pentru orice credit asumat pe companie, sunt responsabili și ei și au semnat deja garantarea cu propriile averi. În viitoarea criză, băncile vor suge cu mult dincolo de granița primului nivel de garanții puse gaj de companii, dar asta e altă discuție. Așadar, dacă nu ai garanții, banca nu îți dă credit.
Ei bine, deși teoretic la fel trebuie să fie și relația între bănci, adică când o bancă se împrumută de la alta, sau de la banca centrală, trebuie să arate niște garanții. Diferența față de melteni, este că băncile pot să plaseze garanțiile pe care le dețin în diverse categorii, pentru a putea fi evaluate diferit. Cum ar fi, întorcându-ne la paralela cu meltenii, ca eu să mă duc la o bancă în 2012, în toiul crizei și să o pun să îmi evalueze un teren la prețul din 2008 dinainte de crashul financiar? Ei bine, în cazul băncilor, această măsluire a garanțiilor este permisă deoarece este un mecanism de perpetuare a caruselului caritas care este sistemul financiar actual. Așa cum la Caritasul românesc, banii care intrau se puteau duce discreționar la unii jucători favorizați, tot așa în sistemul financiar, unele bănci pot să prezinte unele garanții la o valoare care nu mai are nicio legătură cu realitatea, acele asseturi valorând aproape zero dacă ar fi scoase pe piață. Dar această situație nu poate fi controlată, deoarece poate fi un moment în care acest adevăr ascuns în meandrele tehnice ale sistemului financiar, ies la suprafață și sperie suficienți jucători încât tiparnița să nu poată compensa teama acestora și fuga din joc, scoaterea banilor în afara sistemului, transformarea lor în asseturi tangibile sau alte mijloace de investiții. Ori această fugă a capitalului abia începe și va produce ceea ce va rămâne în istorie Marea Deflație care va fi pecetluită cu un mare crash bancar, care a început deja în SUA și care lucrează deja în subteran.
Unde ne aflăm și ce urmează?
Ne aflăm în momentul în care creșterile recente ale dobânzilor de referință abia încep să se propage în economie. Acest ciclu de distribuție nici nu s-a completat că deja avem inflații record în Germania, în Marea Britanie. La noi se pare că deja inflația a produs o cădere drastică a consumului, dar suntem prea mici ca să tragem ceva concluzii și e suficientă o mică creștere a petrolului care se va regăsit instant în prețul benzinei pentru a produce un îngheț total. Dar confirmarea acestei crize financiare va fi abia când vom auzi de falimente și șomaj.
Cei doi factori dominanți care determină această criză și fac imposibilă ieșirea decât printr-o extirpare a cancerului (neasumată de nimeni deocamdată) sunt inflația care poate fi oprită doar cu mărirea dobânzilor și criza creditelor care poate produce falimente în lanț dacă nu este ținută sub control prin reducerea dobânzilor. Ciocan și nicovală.
Evident că mereu magicienii au pregătit un iepure sub căciulă și e posibil că după primul val de falimente și șoc și groază, să propună CDBC-urile despre care am anunțat și despre care Lagarde a declarat unui fals Zelensky că vor fi folosite ca instrument de control, dar nu urmează să fie implementate cel puțin până la toamnă.
Panadoale anti-criză
Am menționat mai sus discrepanța asseturilor. Dar asta e ceva normal în sistemul financiar, băncile mereu fac evaluări ireale, fantasmagorice. Dar de obicei acestea se fac în favoarea lor, așa cum a avut loc transferul junkurilor (instrumentelor financiare derivate complexe) către sectorul public care a cumpărat pe bani grei instrumente care valorau zero pe piață, pentru a salva băncile. Și asta nu s-a facut doar prin mecanismele de ajutorare a băncilor mari, denumit pe atunci Too Big To Fail. Mecanismul de supra-evaluare a instrumentelor financiare junk pentru evitarea falimentului deținătorilor acestora a fost generalizat ulterior, de la investitorii privați, la unele state, care altfel ar fi intrat în faliment. Mai precis bondurile unor țări europene ajunseseră să aibă costuri de asigurare insuportabile, prin urmare Banca Europeană a lansat mecanisme speciale de distribuire a acestor riscuri prin emiterea de credit care să niveleze cumva spike-urile care ar fi lovit un porcușor aflat la ananghie. Problema cu elvețienii este că ei nefiind parte din UE și având oricum beneficii imense de pe seama mediului protejat în care activează, acum a început criza lovind în ei, mai bine zis punându-i în față, ca un cobai pe care se testează noi medicamente. În cazul Credit Suisse, noul medicament este procedura prin care s-au transferat asseturile către cumpărător ignorând sute de ani de tradiție bancară care punea o anumită ierarhie în consumarea garanțiilor atunci când o bancă pică.
Deci am putea adăuga la secțiunea panadoale, ceea ce unii optimiști ar putea denumi soluții inovatoare. De departe, soluția finală pe care și-o doresc ei sunt CDBC-urile, care vor permite controlul total și transferul total al povarei ineficiențelor și manipulărilor din sistemul financiar actual către omul de jos. Practic CDBC-urile prin funcțiile pe care le pot îndeplini sunt visul secular al bolșevismului, comunismul generalizat, realizarea statului perfect autonom în care minionul de rând – vrea, nu vrea – devine noul om care trebuie să consume tichetele de subzistență emise de „autorități” în 3 luni și doar pe teritoriul orașului smart în care are voie să trăiască și unde poate ajunge în 15 minute la serviciu, la spital și la crematoriu, căci în rest va putea avea tot ce îi trebuie fără să mai dețină nimic, dar să fie fericit (dacă își ia pastilele).
