Zilele astea e firesc să ne gândim la iertarea celor care ne-au greșit deoarece și noi dorim să fim iertați de Dumnezeu deoarece e Paști și trebuie să ne spovedim și să ne împărtășim. Ori a merge la spovedanie fără să ierți este o obrăznicie și punem preotul într-o situație dificilă, să ne tragă de urechi, ceea ce puțini mai au curaj în ziua de azi deoarece creștinii au devenit cam foarte sensibili și emotivi. Se pot uita la filme de groază, la explozii și pot participa la concerte zgomotoase, dar dacă preotul îndrăznește să le atragă atenția că au vreun păcat …

A merge la împărtășire fără să ierți este o ignoranță tristă, demnă de oameni cu probleme mari de a înțelege lucruri simple. Este banal să înțelegi că dacă mergi la Biserică trebuie să ierți că altfel nu prea ai de ales.

Dar iertarea e complicată, este o taină greu explicată deoarece sunt alte topicuri mai fierbinți, cum ar fi data paștelui. Și după ce că este o taină complicată, mai este și multă dezinformare și confuzie pompată de automatoanele de emoție și propagandă din mass-media. Vai de cei care se uită la emisiuni și influenceri „spirituali” dar nu au excercițiul suspiciunii și o circumspecție organică, căci a avea o cultură proprie este deja un deziderat prea mare, de vreme ce simplul consum video prin specificul său nu formează ci formatează.

Cum văd eu iertarea sunt două aspecte. Unul juridic care ține de noi și altul tainic care ține de asemănarea cu Hristos. Simplul fapt că avem conflicte și că percepem unele stări conflictuale denotă că suntem sub zodia mândriei și că ne preocupă ego-ul nu esența unei anumite probleme care este pretextul evenimentelor care duc la conflictele în care suntem sau nu nedreptățiți sau cel puțini ni se pare nouă că suntem victimă. Afilierea noastră cu o parte sau alta și implantarea de o anumită parte a frontului este în general determinată de ego, egoul nostru care se naște din ideile noastre și din rațiunile noastre, de cele mai multe ori întunecate.

Mergând puțin mai departe, toată rațiunea umană este întunecată, asta este chiar definiția căderii lui Adam, renunțarea la gândul lui Dumnezeu și încropirea unei proprii gândiri în care Dumnezeu este dat la o parte: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre” (Isaia 55,8).

Abia când vom înțelege cauza gândurilor omului și vom interpreta tot ce ni se întâmplă pe criteriile unor rosturi mai profunde decât simplele evenimente și contacte punctuale cu oameni, cu evenimente, cu răsuciri și frământături, abia atunci avem șansa să putem ierta mai ușor, măcar juridic, măcar punând în gândul nostru hotărârea că nu ne dorim nimic și nu avem nicio așteptare de a se schimba ceva în ceea ce ne privește din partea celui care ne-a greșit, abia atunci putem spera să dobândim exercițiul iertării și să realizăm că în esență nimeni nu are ce să ne facă și ce să ne ia deoarece noi oricum avem deja totul.

Vremurile și provocările noastre sunt – zic eu – mult mai blânde decât cele de care au avut parte primii creștini care prin simpla alegere să devină creștini, erau conștienți că aleg să fie răstigniți și este doar o chestiune de timp … Nu puține sunt îndemnurile atât din evanghelii cât și cele din epistole ca creștinii să fie gata pentru … Însuși Mântuitorul ne-a îndemnat „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28)

Dar aș dori să atrag puțin atenția asupra unei capcane. Sub stindardul iertării, aflați învăluiți de norii pietismului, uneori trecem cu vederea lucruri grave și acceptăm sugestiile diavolului. Aici mă refer la toate care țin de identitatea noastră de creștini și de capcanele pe care puterile întunericului le pun Bisericii încă de la formarea acesteia. Să nu uităm că în fața apostolilor, cei care au mințit și nu au făcut ascultare de Biserică au primit moartea. Mă refer de exemplu la Anania din Faptele Apostolilor, care a vândut țarina dar a adus la apostoli doar o parte deși era dator să aducă totul (Fapte 5,1).

Dacă gândim rațional, Anania nu a făcut o greșală foarte mare, adică bunăstarea Bisericii nu stătea în acei câțiva dinari și poate că Anania avea unele rezerve. În cele din urmă, dacă creștinii de atunci știau toată povestea lui Iuda, poate erau tentați să fie suspicioși … Câți nu acuză și în ziua de azi pe preoți și episcopi în direcția arginților … Evident că Anania oarecum se asemăna lui Iuda, deoarece în primul rând avea necredință, adică nu credea că Sfinții Apostoli pot vedea totul, fiind luminați de Duhul Sfânt, așa cum Iuda credea că fapta lui va rămâne ascunsă și că va putea să se bucure ulterior de bani. Întuneric total, evident că nu avea niciun sens să mai stea lângă Iisus dacă nu credea că acesta este Fiul lui Dumnezeu, așa cum Anania nu avea rost să mai stea în Biserică, lângă apostoli, dacă nu credeau că aceștia au Duhul Sfânt. Poate dacă erau sinceri cu ei, cu această puțină sinceritate Dumnezeu ar fi găsit prilej să îi trezească și să îi facă creștini adevărați, nu exemple negative.

În aceeeași direcție pun și eu întrebarea, dacă Papa-hagi și Baconschi iubesc atât de mult catolicismul, de ce nu trec la papa cum au făcut și alți „doctoranzi” „teologi” înaintea lor? De ce acceptă să joace rolul de ciumați atuncați în cetate ca să dea ciuma la întreaga cetate? Și poate să ia și o parte din episcopii care au pupat inele nebinecuvântate cu ei … să lase Biserica în pace!