Aş dori cumva să continui gândurile din articolul anterior, despre inflaţia mioritică şi cauzele ei.

Maşinăria de produs consens pompează pe meleaguri mioritice dar în general pe frontul coloniilor ideea că imperiul europenist este tărâmul făgăduinţei şi raiul pe pământ şi în afara UE, românii ar avea în continuare veceurile în curte, cum comenta un NPC pe X.

Evident că în afara UE, unele ţări o duc mai bine, altele mai rău. UE nici nu poate fi vorba că este un factor de progres deşi creşterea economică şi prosperitatea ţărilor din UE este o realitate, aşa cum este o realitate şi explozia economică pe întreg globul.

Deci principalul mecanism de minciună şi spălare pe creier al propagandei oficiale europeniste este că partidul nostru european ne dă numai lapte şi merei şi fără partid am fi catastrofă. La fel cum făceau comuniştii pe vremuri când RSR era raiul pe pământ, la fel fac acum europeniştii: ascund realităţile externe şi pompează pe vrăjeli interne.

Evident că o creştere a PIB-ului României în ultimii 10 ani există, aşa cum există şi o creştere a PIB-ului Serbiei care a trecut şi prin răbzel şi bombe NATO şi cu toate acestea, dacă suntem sinceri, nivelul de trai al sârbilor este tot cam acolo pe unde este al românilor. E adevărat că dacă ne uităm la cifre statistice oficiale, dat fiind datoriile masive accesate de guvern, tunurile financiare şi osul de lins dat bugetarilor, pe unele cifre ne clasăm peste sârbi deoarece deşi au şi ei corupţie, la noi se fură mult mai mult deoarece avem acces la conducta UE de tipărit bani prin creditele infinite. Băncile europene sunt mult mai dornice să dea credite guvernului României, ştiut fiind că fiind prinşi în UE, va fi mult mai uşor de executat garanţiile puse acum (vezi precedentul Greciei care este 100% vândută deja), comparat cu Serbia care fiind cu fundul în două bălţi, poate să intre în default la nevoie şi să arate degetul mijlociu creditorilor, la o adică, deoarece nu e membră UE şi justiţia Serbiei nu este subordonată justiţiei UE.

Întorcându-ne la Chile, vă reamintesc comentariile din articolul despre Isărescu unde spuneam că alternativele pe care le-a avut dar nu le-a aplicat ar fi fost mărirea dobânzilor care ar fi dus la o inflaţie mai scăzută, dar la riscuri mai mici acum.

Această comparaţie cu Chile, confirmă şi arată o altă cale, o cale pe care putea merge şi România. Aşadar Chile a avut dobânzile mari şi acum îşi permite să le scadă şi să fie deja pe direcţia revenirii economice. Iată istoricul dobânzii de referinţă

Aşa cum spuneam, mărirea dobânzilor produce contracţie economică, şomaj şi necesită austeritate. Dar este ca o dietă care se face la timp pentru a evita diabetul. România, ca un obez inconştient, consumă credite cu nemiluita, dă salarii mari şi pensii mari fără nicio legătură cu productivitatea, pompează sume imense în proiecte „de investiţii” care produc poduri magnifice care însă nu au şuruburile strânse şi în general, nu are o strategie de dezvoltare sau măcar un bun simţ de a nu se întinde mai mult decât plapuma.

Vedem deci pe cifre că Chile are acum o inflaţie mai mică ca noi, care inflaţie este oricum mult mai mare în realitate, dar să zicem că şi la ei se falsifică cifrele, ca peste tot. Rata şomajului este mai mare, dar la jumătate faţă de cât a fost în plandemie. Deficitul guvernamental este mult mai mic şi rata datorie/PIB de asemenea, la un cu totul alt nivel. Apropo de rata de îndatorare, mică sau mare, trebuie să evităm a face comparaţii cu alte ţări gen SUA care are să zicem peste 100%. Este o abordare trivială care nu ţine cont de complexitatea acestei cifre. Singura comparaţie sinceră a ratei de îndatorare este evoluţia în timp a acesteia, orice alte comentarii, mai ales făcute în contextul discuţiilor libere, articolelor sau analizelor sumare, este irelevant. Pe scurt, când se discută despre rata de îndatorare trebuie să se discute despre strategia de finanţare (dacă există – o ţară poate avea o strategie, poate avea un plan şi astfel o rată mare poate fi dusă în spate), capitalul intern (Japonia îşi permite o rată de îndatorare de peste 260% deoarece capitalul inter este masiv şi decenii la rând Japonia a cumulat bani prin producţie de top; România e la coadă în UE la capitalul intern per populaţie), sistemul economic din care o ţară face parte, zona de risc încadrată în finanţele internaţionale (frontieră în cazul nostru deşi oficial se măcăne că am fi „în curs de dezvoltare”). De asemenea, dacă creştem nivelul discuţiei puţin ar trebui să discutăm şi despre segmentarea datoriei actuale pe maturităţi, dobânzi fixe sau variabile, spectrul investiţional care deţine datoria etc.

UE vs Mercosur

Acum doresc să abordez un mic subiect important zic eu, acela al necesităţii apartenenţei la un bloc economic. Marea minciună legată de UE este că avem nevoie de un bloc economic, că nu se mai poate altfel în lume în ziua de azi. Dsicutabil, Singapore s-ar opune acestei gogoşi propadandistice, dar să zicem că nu e nimic rău cu free trade şi uniunile vamale, că la urma urmei, comerţul şi colaborarea între ţările planetei duce la eficientizarea costurilor, productivitate şi beneficii pentru toţi actorii. Acestea sunt nişte truisme ieftine, realitatea este că orice ţară trebuie să aibă o politică vamală şi ţările puternice au ajuns puternice deoarece au avut politici vamale şi de comerţ bine pus la punct, pe termen lung şi s-au ţinut de ele. Cel mai clar exemplu este China, care dacă nu ar fi avut o strategie de frânare a întăririi monedei interne prin dezvoltarea producţiei şi exporturi, nu ar fi monopolizat producţia globală şi nu ar fi avut astfel pieţe de desfacere nelimitate, inhibând orice tentativă a competitorilor de a recupera terenul, inclusiv pe noi segmente şi pieţe care apar, cum ar fi de exemplu autovehiculele electrice care teoretic au apărut chiar înainte ca China să fie un jucător relevant pe piaţa auto care având anumite particularităţi specifice, a fost mai greu de penetrat.

Aşadar, să acceptăm că deşi o politică suverană de trade şi taxe vamale care ar fi determinată unei strategii de dezvoltare pe termen lung ar fi mai favorabilă, apartenenţa la un bloc economic cu free trade este totuşi mai bună decât izolarea deoarece măcar permite investiţiile externe să fructifice asseturile şi oportunităţile interne rămase neproductive în cazul unei guvernări incompetente şi penibile cum avem noi. Realitatea este că în afara unui os de ros pentru sclavi, aceste investiţii externe nu pot produce deaoarece din start modelul de „dezvoltare” are ca pilon subjugarea în cadrul blocului şi acceptarea oricăror reglementări care vin din partea blocului fără a avea un cuvânt de spus. Evident că naivi gen auristi pseudo-suveranişti macănă prostii că dacă ajung ei acolo, îi ia de urechi pe europeni şi au grijă de interesul naţional. Mult succes să realizeze această imposibilitate.

Spre deosebire de UE, Mercosur este cu adevărat un bloc economic. Deşi UE este pompat în creierele bopoarelor ca fiind bloc economic, partea economică este acum doar o mică parte din această structură suprastatală care mai are doar nevoie de a declara interzicerea steagurilor naţionale pentru a finaliza procesul de integrare şi asimilare a membrilor sub toate structurile şi mecanismele specifice unui imperiu care deşi nu foloseşte terminologia specifică unui imperiu ci şi-a inventat ditamai dicţionarul de organisme, structuri şi definiţii care să proiecteze iluzia unei structuri supra-statale democratice şi cooperiste, în fapt realităţile sunt cu totul altele decât motto-urile şi propagandă pompată de ministerul propagandei.

Aşadar Mercosur are free trade între membri şi are uniune vamală în sensul că toate statele aplică aceleaşi tarife. În plus, Mercosur are şi libera circulaţie a forţei de muncă şi a investiţiilor. Gogoaşa care ni se bagă nouă pe gât că dacă nu am fi membri UE şi nu am accepta căsătoriile poponarilor, căpşunarii ar muri de foame este evident o aberaţie deaorece nimic nu ar împiedica UE ca să rămână o uniune economică cu libera circulaţie a muncii dar care să permită totuşi sisteme legale individuale specifice fiecărei ţări.

Pe scurt, spre deosebire de UE, Mercosur nu încearcă nivelarea identităţilor naţionale şi construcţia unei noi identităţi europene. Cu siguranţă globaliştii idealişti ar spune că Mercosur este în urmă şi că e doar chestiune de timp. Realităţile economice însă arată că ideologia şi vectorul cultural extrem de agresiv al UE reprezintă o frână pe plan economic prin aceea că sistemul bugetar excesiv şi suprareglementările necesare pentru impunerea şi implementarea gogoşilor ideologice care se răsfrâng şi asupra domeniului economic, nu sunt doar un bagaj de dus în spate pentru economie, ci chiar o sulă-n coaste care inhibă nu doar creşterea ci chiar rezilienţa.

Potenţialul României

Suntem penibili dacă am ajuns să ne comparăm cu Chile, chiar dacă avem aproximativ aceeaşi populaţie. Chile are forma geografică a unui ardei iute şi în afara de munţi cu cărbune, nu prea are alte resurse. Într-adevăr, pe acei munţi se cultivă viţa de vie, cafea etc, dar România are de toate: are bazinul hidrografic cel mai bogat din Europa, similar Columbiei poate, are şi munţi cu resurse similare Chile, chiar dacă cărbunele nostru nu este de cea mai bună calitate, ar fi suficient ca să nu tremurăm când aşteptăm facturile şi să ne încălzim din el iarna. Avem terenuri agricole la care Chile nici măcar nu visează, deci am putea să ne producem mâncare cât să alimentăm toţi balcanii. Ca şi Chile, avem ieşire la mare, deci am putea să facem comerţ cu toate ţările lumii, mai ales produsele agricole le-am putea exporta în nordul Africii şi la ţările arabe care au bani şi am putea face superprofituri dacă acest sector nu ar fi deja cumpărat şi exploatat de companiile străine care au intrat la noi din cauza integrării europene şi plătesc mizilic de impozite ca să finanţeze un guvern incompetent care să nu cumva să le pună probleme. Ce ar mai fi apoi? Să vorbim despre calitatea oamenilor şi faptul că peste tot la marile companii high-tech găsim români sau că un mare procent din doctorii din vest sunt de naţionalitate români?