Cu cât trece timpul, cu atât perspectivele încetării războiului din Ucraina cresc. Două mari evenimente au fost în ultimele câteva săptămâni care să indice în această direcţie.

1. Apariţia Oreşnik despre care am detaliat în articolele anterioare
2. Reaprinderea Siriei

Nu din întâmplare am exclus câştigul lui Trump deoarece nu consider că Trump chiar are variante prin care să facă pacea şi pe de altă parte este incerc în ce măsură chiar vrea să facă pacea.

Cu privire la punctul 1 am explicat pe larg, dar reiau aici câteva idei. Această rachetă oferă posibilitatea Rusiei să lovească cu precizie orice ţintă pe o rază de 4000 de km şi nu există posibilitatea contracarării ei. Viteza este de peste 10 mach, puterea este atât de mare încât poate distruge aproape orice bunker şi în funcţie de mărime şi de numărul focoaselor, pot fi distruse nu doar depozite de arme şi clădiri la suprafaţă dar chiar şi bunkere şi structuri subterane. Atât de puternică este această armă încât Putin a promis că va anunţa dinainte când va lovi baze americane din ţările vecine care ajută Ucraina, cum ar fi Polonia sau România. Singura dilemă este legată de cantitatea acestor rachete, dacă ruşii au multe sau nu, dacă îşi permit să le foloească sau nu se merită decât pentru anumite lovituri strategice.

Dar de ce schimbă această rachetă echilibrul geostrategic şi cum de americanii nu au aşa ceva? Încep cu răspunsul la ultima întrebare: americanii nu au aşa ceva deoarece a existat un tratat de interzice a acestor arme, tocmai din cauza riscului prea mare de declanşare a unui război nuclear. În sine, tehnologia nu este foarte avansată. În esenţă e vorba de o rachetă care iese în spaţiu şi apoi se sparge în mai multe focoase care coboară spre ţintă pe traiectorii diferite. Cu ce e asta diferit de o rachetă în mai multe trepte care era folosită pentru lansarea de sateliţi în spaţiu? Mă refer, ce tehnologie specială foloseşte această rachetă alta decât tehnologiile deja cunoscute din anii 60. Poate doar anumite componente electrice mult mai rezistente la temperaturi din cauza miniaturizării şi poate nişte ghidaje mult mai performante, cel mai probabil hărţi stocate în memorie, camere video, senzori de altitudine, tot ce e nevoie pentru o navigare autonomă cât mai precisă. Se înţelege că comunicarea cu sateliţii nu este practică şi nu ştiu nici dacă e posibilă la o viteză de 3k pe secundă … ca să nu mai zicem că sateliţii pot fi compromişi şi cel puţin armele nucleare nu se bazează pe sateliţi ci pe hărţi şi inteligenţă artificială care ajută la ghidarea rachetei pe hărţile aflate în memorie. Traiectoria nu ştiu dacă este pre-programată sau rachetele au şi posibilitatea să depisteze şi să evite anti-aeriana. Cel mai probabil au deja pre-programate anumite traiectorii şi tot ce fac este să se ghideze pentru orientarea către ţintă. La asemenea viteze, este inevitabil ca condiţiile meteorologice să afecteze traiectoria şi auto-ghidarea de asemenea este obligatorie. Nu înţeleg cum focoasele evită coliziunea între ele, deoarece aşa cum am văzut din filmări, focoasele au ajuns relativ în acelaşi moment, la fracţiuni de secundă sau chiar simultan iar gruparea lor fizică a fost spectaculos de bine orchestrată, în sensul că aproape se aflau la aceeaşi distanţă toate.

Deci tehnologia fiind veche, dacă puterile nucleare dezvoltau asemenea rachete cu rază medie pentru focoase nucleare, era imposibilă orice strategie de evitare a declanşării unui război nuclear din greşală. Este poveste lungă legată de aceste riscuri şi calcule. Perun a făcut un clip unde explică istoricul

Ce nu explică însă Perun în acest clip este că americanii sunt în urmă cu dezvoltarea acestei arme deoarece o considerau inutilă în sensul că ei s-au considerat suficient de puternici după expirarea acestor tratate încât să nu aibă nevoie de ea şi totodată bănuiala mea este că americanii au arme similare plasate în sateliţi, ceea ce le face şi mai rapide decât cele lansate terestru. Stocurile plasate în sateliţi probabil geostaţionari, ar fi suficiente pentru răspunsul la o primă salvă trasă de Rusia sau China, după care ar intra în joc ICBM-urile, submarinele şi bombardierele, triada clasică.

Acum să ne întoarcem însă la dezechilibrul geostrategic produs de Rusia prin apariţia acestei rachete. Pentru a înţelege acest echilibru este necesar să reamintesc de scara escaladării nucleare şi să spun că un război nuclear nu începe direct cu lansări nucleare ci sunt necesari câţiva paşi de escaladare. Repostez scala cu menţiunea că am scris un articol despre ea.

Ce face Rusia cu Oreşnik este să reducă drastic viteza de escaladare, din partea lor, adică dacă vrea să escaladeze are opţiunea să o facă fără a apela la nucleare sau la alte arme mult mai complicat de folosit care deşi poate fac daune mai puternice, raza lor limitează opţiunile iar viteza este mult mai mică şi pot fi date jos de sistemele de antiaeriene existente.

Oreşnik este ca un glonte rapid care nu poate fi da jos şi care are o lovitură suficient de puternică pentru peste 95% din ţintele militare. Folosite cumulativ, acest procent poate ajunge chiar la 99%. Practic nu văd ce fel de structuri să poată rezista unor lovituri succesive cu această armă. În ultimul discursi de la Astana din Kazakhstan unde Putin iar s-a lăudat cu această armă, Putin s-a lăudat că impactul, din cauza vitezei produce temperaturi de peste 4000 de grade (mai mult ca la suprafaţa Soarelui) care transformă toată materia în particule elementare. Deci nu praf, ci particule elementare! Dacă este adevărat (şi deocamdată ucrainienii păstrează cu stricteze imagini de la impactul Oreşnikului de la Dnipro), este evident că orice clădire subterană, lovită succesiv cu această rachetă în acelaşi punct, poate fi ciuruită, limita fiind doar numărul de rachete care pot intra pe gaura produsă de cele care au ajuns interior.

După această scurtă introducere să trecem la Siria. Este un consens şi nu voi detalia de ce pentru Rusia este foarte importantă Latakia. Voi spune doar pe scurt că în Rusia există oarecare dezbateri (da, Rusia permite aşa ceva) şi Putin este criticat legat de consumarea şi alocarea resurselor Rusiei pentru această bază. „La ce avem nevoie de Latakia” se întreabă mulţi şi Putin a fost nevoit să facă prelegeri şi conferinţe unde să explice pe larg data trecută de ce Siria e importantă pentru Rusia. La vremea primăverii arabe, comentam aici că teama principală a ruşilor era ca primăvara arabă să ajungă până în Turcia şi haosul produs să permită detonarea întregii Asii Centrale care e plină de turcaleţi care deocamdată au fost ţinuţi în frâu de ruşi dar dacă se răscoală, o să fie nevoie de mult mai multe resurse alocate acolo pentru a păstra echilibrul şi a nu permite talibanizarea întregii Asii Centrale. Atentatul asupra lui Erdogan, ulterior Primăverii Arabe, a fost un argument că deşi Turcia pare stabilă, este de fapt mereu pe muchie de cuţit între o ţară care pare să respecte tratatele internaţionale, diplomaţia, echilibrul geopolitic şi o ţară care poate fi divizată în 5-6 centre de putere, aşa cum e Siria acum.

Oricât de mult a încercat Putin să îl ajute pe Erdogan, să ajute Turcia în general prin colaborare economică, prin oferirea de resurse, gaz, minerale, prin oferirea de arme, visurile otomane ale acestuia şi în general inconsistenţa strategică şi obiectivele incerte şi mereu schimbătoare, au făcut ca acum turcii să facă o mişcare spectaculoasă şi îndrăzneaţă, care echivalează cu o sulă în coasta ruşilor sau aşa cum am zis cu un capac pe la spate lui Putin.

Prinşi fiind cu Ucraina, ruşii nu au mai trimis trupe în Siria iar armata lui Assad nu s-a refăcut, Siria fiind privată de resursele petroliere aflate în teritoriul kurzilor, administrate de aceştia şi sifonate de americani. Altfel zis, Assad nu prea avut bani ca să plătească oamenii şi să refacă armata, iar ruşii de asemenea au alte priorităţi. Pe acest fond, turcaleţii au organizat şi administrat această lovitură lui Assad, obiectivul fiind nici mai mult nici mai puţin cucerirea Homs şi blocarea legăturii între Damasc şi Latakia.

Unii comentatori sunt de părere că este doar chestiune de timp până ce ruşii vor restabili situaţia, dar fără forţe de infanterie, nu ştiu ce pot realiza ruşii doar cu bombardamente.

Situaţia este încă în desfăşurare şi există o singură certitudine. Turcii s-au aliat cu SUA şi cu Israelul şi obiectivul este clar detronarea lui Assad şi neutralizarea influenţei ruşilor, poate chiar gonirea acestora din Latakia. Turkmenii şi triburile variate din Siria aflate în conflict sunt folosite de turci ca proxy în sensul că Putin nu poate acuza direct pe Erdogan că îl atacă, deoarece Erdogan deja nu se mai opreşte din declaraţii că Turcia nu are nicio legătură cu ce se întâmplă. Cu toate acestea, nenumărate filmări cu soldaţi turci şi nenumăraţi prizonieri luaţi de forţele lui Assad au declarat cum au fost antrenaţi şi coordonaţi de generali turci. Turcia pretinde că are doar interes în acea bandă de protecţie în nord unde kurzii constituie un risc, altfel spus turcii pretind doar că interesul lor este ţinerea kurzilor sub control, nu ocuparea teritoriului locuit de turkmeni care sunt efectiv turci rămaşi în Siria la desenarea hărţilor. Totodată Erdogan deşi a tot declarat sprijin pentru palestinieni, este clar că până acum nu a făcut nimic, iar pentru a face ceva are nevoie de un culoar înspre Liban unde poate veni în ajutorul armatei libaneze cel puţin. Evident că sunt mulţi actori însă, Iranul de asemenea are interese unele convergente cu turcii (ajutorarea palestinienilor), altele nu. De departe cel mai mare semn de întrebarea este dacă Erdogan chiar ţine la unitatea musulmană în ciuda diferenţelor sectare şi ce face are scopul de a pregăti terenul pentru asaltul asupra Israel-ului sau ca şi altă dată, una zice alta face, în sensul că interesul lui este unul mecantil, doar de asigurare a securităţii în nord, preluare eventuală a teritoriilor locuite de turkmeni şi întărirea colaborării cu Israel şi Trump în perspectiva viitorului război asupra Iranului.

De aceea, Rusia are nevoie de pace în Ucraina acum şi turbarea lui Putin este la cote maxime deoarece dacă se confirmă intenţiile lui Erdogan, de colaborare cu Imperiul, Putin îi va fierbe în sfârşit coliva printr-un desant prin Caucazi unde va merge mai întâi să rezolve Georgia. Dacă în Ucraina, cumva războiul este deja câştigat, pe Asia Centrală Rusia abia se apucă de rabota. Pierderea Siriei va da aripi turcilor şi mai ales Imperiului care va avea opţiuni legate de atacarea Iranului, Siria putând fi folosită ca un cap de pod pentru trupele americane fără de care neutralizarea Iranului nu poate fi făcută.