În primul rând trebuie să stabilim un cadru: de la ce nivel al inflației consideram hiperinflația și în al doilea rând, despre ce țară vorbim: România, Serbia, SUA etc. Prin hiperinflația din România am mai trecut, dar prin hiperinflația din SUA probabil nu vom putea trece fără un război nuclear, de aceea nu prea doresc să abordez eventuala hiperinflație în SUA.
Sunt două motive pentru care m-am gândit să abordez acest subiect: 1) tipărirea de bani cu ocazia Covidului nu va rămâne fără consecințe și 2) România are șanse mari să cunoască cel puțin o devaluare a monedei cât de curând dacă nu o hiperinflație. Ca de obicei, creșterea masei monetare în SUA și relaxarea financiară prin scăderea dobânzilor și relaxarea creditării, are efecte mai întâi la periferia Imperiului, în locuri unde dolarii tipăriți de americani ajung și cumpără totul, și prin asta cresc prețurile pentru localnici care nu au posibilitatea să tipărească bani la fel de ușor.
Dar ar fi poate normal să abordez mai întâi inflația de la noi dar cum suntem la început de an, îmi este greu să separ zgomotul creșterilor (deja tradiționale) ale prețurilor la utilități la început de an nou de presiunea inflaționistă cauzată de scăderea ratei la dobândă în contextul creșterii atât a deficitului comercial cât și a celui guvernamental în paralel cu menținerea unui curs prea tare pentru leu. Este posibil ca deocamdată această presiune inflaționistă să fie pur și simplu contracarată prin creditare și BNR-ul să poată menține barajul cursului până vin fondurile europene – dacă o să mai vină în timp util.
Hiperinflația în orice țară are loc când guvernul pune presiune pe Banca Națională să tipărească mulți bani. Cât de mulți? Păi atât de mulți încât piețele fiind inundate de bani, vor pune presiune pe prețuri ca să crească. Banii tipăriți însă nu apar în senin ci chiar dacă masa monetară crește, contează și unde se duc acei bani. Una e să se ducă banii tipăriți în credite către afaceri care să îi investească și să producă marfă care apoi este vândută la export și în țară este adusă valută și alta e ca banii tipăriți să fie transferați la guvern (prin obligațiuni guvernamentale, de exemplu) pentru plata salariilor.
Să facem un scenariu, să presupunem că PSD ar fi câștigat alegerile. Să presupunem apoi că ar fi mărit salariile bugetarilor cu 20% și pensiile cu 10%. Asta în anul trecut când economia a picat cu vreo 15%. Apoi să presupunem că ar fi reușit să îl convingă pe Mugurel să cumpere titluri de stat fără număr (sau altfel, l-ar fi înlocuit cu Georgescu). Masa monetară crescută s-ar fi regăsit în salarii și pensii. Oamenii având mai mulți bani, ar fi consumat și mai mult decut oricum am consumat în 2020, prin urmare cererea ar fi fost mare de produse care – cum noi nu prea le producem – vin din afara. Venind din afara, trebuiesc să fie plătite în valută (dolari sau euro). Prin urmare, presiunea pe curs fie ar fi determinat devalorizarea monedei (după epuizarea rezervei valutare a BNR care ar fi încercat să oprească prăbușirea) fie ar fi determinat creșterea prețurilor din cauza ofertei limitate.
Să presupunem că anual românii consuma 100.000 de telefoane care sunt cumpărate din China. Pentru asta trebuie sa plătim 1.000.000 EURO. De unde luăm euro și ce dăm pe ei? Fie lei, fie dacii și forduri. Lei … nu prea e lumea interesată, mai ales dacă dobânzile sunt mici și mai ales dacă străinii ar crede că ne așteaptă ditamai inflație și instabilitate socială. Deci, fie atragem investitori care să aduca euro în țară și noi să le dăm lei pe ei, fie vindem la export minunatele produse mioritice și primim euro pe ele. Altă cale nu există, cu mențiunea că am putea vinde și lemn, și aur și altele. Important e să avem ce să vindem în permanență deoarece cererea de 1 mil euro pe an este constantă și uneori poate chiar crește.
Daca nu strângem banii necesari ca să importăm 100.000 de telefoane ce facem? Cumpărăm mai puține, 10.000 să zicem … Ce se întâmplă atunci? Prețul pentru telefon crește deoarece sunt mai multi clienți care doresc să cumpere (că PSD le-a mărit salariul) și au lei cu sacii. Prin urmare, prețul unui telefon ajunge la un sac de bani. Și așa se pornește inflația. Ulterior, dacă prețul la telefoane s-a mărit, cetățenii nu mai sunt mulțumiți și fac grevă – cer salarii și mai mari, ca să poată să dea și ei un sac pe un telefon. Lipsa de produse, determină creșterea prețurilor și când prețurile ajung suficient de mari pentru a nemulțumi muncitorii la stat, încep grevele. Apoi partidul, ca să le căștige voturile, mărește din nou salariile și pune BNR-ul să tipărească și mai mulți lei pentru a avea de unde să plătească. Reamintesc aici că ne aflăm acum în scenariul în care banii aduși de investitori, cu banii luați pe dacii, forduri, lemn și aur nu sunt suficienți pentru a aduce suficienți euroi în țară ca să importăm necesarul de 100.000 de telefoane. Și cum importăm din ce în ce mai puține, prețul lor crește …
Exemplul dat cu telefoanele evident se scalează la toată gama de produse care vine din afară. Și cum cei care produc în interior, doresc și ei să cumpere telefoane și nu li se pare normal ca un telefon să fie mai scump ca un porc, producătorii de porci, se hotărăsc să facă și ei prețul unui porc să coste doi saci de bani. Și ce dacă, ar spune naivii! Cumpărăm porci de la străini. Nu putem, vă reamintesc, deoarece nu avem euro nici pentru telefoane darămite pentru porci!
Cel mai clar indicator care ne arată cât de aproape sau departe suntem de scenariul unei hiperinflații galopante este balanța de comerț exterior: diferența între bunurile vândute în afară (export) și cele cumpărate din afară (import). Cu cât aceasta este mai mare, cu atât moneda se va devaloriza și prețurile pentru produsele străine va crește. În ecuație mai intră și creditarea pe care guvernul e capabil să o atragă și această creditare facilă la dobânzi mici, care există acum, este motivul pentru care hiperinflația nu s-a întâmplat deja.
Care sunt însă factorii care pot duce la înfundarea conductei creditării care ar obliga statul român ca să tipărească bani și mai mulți și să determine o inflație galopantă, poate vom vorbi într-un articol viitor.
Am să merg un pas mai departe de locul în care te-ai oprit tu: se încearcă o schimbare de paradigmă, în sensul că nu se mai încurajează independența, libera inițiativă și profitul, ci dependența și îndatorarea. Sens în care va dispărea și libera inițiativă, câtă vreme pe de o parte guvernele închid afaceri cu nemiluita prin decizii administrative (sanki, pandemie) iar pe de altă parte băncile au ordine (secrete, dar există) să nu crediteze micile afaceri.
Iar atunci când mergi doar pe creditare, nu te mai interesează profitul, ci să menții aparența de afacere posibil profitabilă ca să îți menții linia de finanțare deschisă. Ceea ce este un dezastru dpdv economic pe termen mediu și lung.
Ca aplicație a celor spuse mai sus, acum vreo 5 ani am făcut o estimare comparativă a prețului abonamentelor de telefonie mobilă raportat la costuri, fiindcă mă mira de ce RDS spărsese piața cu prețuri la 1/2 față de concurență și beneficii duble. A dat cu credit rău de tot la bănci. Aș putea specula că firma respectivă este una securistică, menită nu sa facă profit ci să atragă românii către un operator român astfel încât să fie interceptați și supravegheați mai ușor de SRI, dar aș merge prea departe.
Concluzia ar fi că dacă vom continua să judecăm lucrurile după criteriile tradiționale economice, vom ajunge să ne decuplăm de realitatea de la firul ierbii. Așa cum prețurile imobilelor nu au scăzut în recesiunea din 2008 fiindcă au fost proptite cu „prima casă” (deși ar fi trebuit să se prăbușească potrivit legii cererii și ofertei), așa e posibil să se întâmple și cu inflația: să o țină indefinit pe creditare, cu bani veniți din afară. Chiar dacă’s bani fără acoperire, guvernele țărilor periferice vor tot crește masa monetară când se va devaloriza moneda, ca să mai închidă gura maselor și să le mai arunce o ciosvârtă nemulțumiților. Evident, până se va tăia țeava de bani, dar asta e o altă discuție fără prea mare legătură cu economia, ci mai degrabă cu politica externă.