Inainte de a trata problema saracirii statului, trebuie sa mentionam, ca, asemenea unei familii, un stat are cheltuieli si venituri, membri si bunuri, precum si datorii (bani de dat) sau imprumuturi (bani de luat). Ca si familiile, si statele au diverse avantaje: Rusia are resurse natuarale multe, China are populatie multa care munceste pe bani putini, Arabia Saudita are petrol, Germania are platitori cinstiti si foarte bogati, firme care produc marfuri multe si bune si care se vand la preturi mari in toata lumea, etc. Ca o mica paranteza, Romania are cate putin din toate bunatatile celorlalti: are si ceva resurse naturale valoroase (dar din pacate policitienii corupti le dau la altii sa le exploateze pe degeaba), are si oameni muncitori si foarte bine pregatiti in comparatie cu altii si care in plus nu cer salarii exagerat de mari (dar degeaba, pentru ca statul roman baga taxe imense, printre cele mai mari in lume, asadar investitorii fug de Romania si desi avem acest avantaj, nu il putem fructifica), are si ceva firme mari care s-au nimerit din diverse motive sa vina pe la noi si sa aiba succes (dar din pacate statul le pune bete in roate, neasigurand infrastructura – vezi Ford) etc, etc.
Deci statul are venituri si cheltuieli. Veniturile se impart in permanente (incasari din taxe si impozite) si ocazionale: vanzarea de intreprinderi profitabile, cedarea de drepturi de exploatare, vanzarea de orice alte bunuri mai are un stat, pe scurt zis, privatizare.
Cheltuielile se impart in general in nediscretionare si discretionare. Cele nediscretionare, adica obligatorii, se refera la plata salariilor bugetarilor, a pensiilor, a costurilor medicale si sociale care nu pot fi taiate, a politailor, a pompierilor etc. Cele discretionare – care nu e musai sa fie facute, dar statul si le permite sau nu sa le faca – se refera la investitii gen autostrazi, terenuri de sport sau scutiri de taxe pentru diverse scopuri (nu in Romania, stati linistiti, e vorba de SUA unde statul incurajaza pe oamenii cu bani sa reinvesteasca profitul pentru a stimula afacerile).
Supravietuirea unui stat este asadar strict determinata de capacitatea de a face cheltuielile de care este dator (mai ales cele nediscretionare) in conditiile in care veniturile sunt in scadere continua, dupa cum ne arata statisticile de ani buni. Pentru a compensa aceasta diferenta, intre venituri din ce in ce mai mici si cheltuieli la fel de mari sau chiar in crestere (unele state au trebuit sa acopere si gaurile bancilor mai pe vazute cum a fost in Irlanda si Spania sau mai pe nevazute cum a fost in Romania), statele sunt nevoite sa se imprumute de la banci prin emiterea de obligatiuni de stat.
Ca orice familie aflata la ananghie, cand nu mai are bani, un stat se imprumuta de la camatari (adica de la bancheri). In general, in vremuri bune, bancherilor le convine de minune sa imprumute statele deoarece in conditii bune, un stat nu poate sa nu plateasca datoriile, pentru ca daca nu ar plati, nu l-ar mai imprumuta nimeni, si pe lume sunt foarte putine state care supravietuieste fara datorii (Romania in 1989 era unul dintre ele). Tot in vremuri bune, bancherii mai obisnuiau sa imprumute si firmele si oamenii, ajutand astfel dezvoltarea economica si contribuind la o bunastare cel putin aparenta (pentru ca a urmat mai apoi scadenta). Acum insa, cand afacerile sunt in scadere si dupa ce aproape ca sistemul financiar s-a prabusit si daca nu era salvat de stat, cu siguranta ar fi fost praf si pulbere, bancherii sunt foarte reticenti in a acorda credite firmelor si oamenilor si prefera sa imprumute statele. Insa pentru ca unele state au probleme, bancherii cer dobanzi mari unora si mai mici altora. Statele pentru care dobanzile sunt prea mari au o problema si prin urmare, pentru a nu a ajunge in faliment (caci nu au alternativa la creditare) bancile nationale ofera credite bancilor pentru ca bancile la randul lor sa le dea statelor. Bineinteles, o banca nationala (sa zicem BNR) ofera unei alte banci (sa zicem BRD) credite la o dobanda de 5%, iar apoi acea banca ofera credit statului la o dobanda de 7%. Bancherii castiga astfel 2% fara sa faca nimic, pentru ca statul nu prezinta nici un risc, nu are incotro decat sa plateasca, altfel cineva de la Bruxelles trimite niste comisari la Bucuresti care ameninta pe cativa politicieni romani ca daca nu fac ce trebuie, nu vor mai avea viitor politic.
Putina lume este constienta si intelege acest mecanism desi nu este complicat: bancile nationale crediteaza bancile pentru ca bancile sa crediteze statele. E la mintea cocosului ca ar fi logic ca bancile nationale sa poata credita direct statele, dar pentru ca niste bancheri au mituit cand a trebuit atat pe politicieni cat si pe angajatii de la bancile nationale, s-a nascut o teorie cum ca nu e bine ca o banca nationala sa finanteze direct statul pentru ca statul ar cheltui prea mult si nu ar avea grija unei bune chivernisiri a banului. In realitate, statul oricum cheltuieste banii prost si ineficient, doar ca pe langa pierderea de eficienta in cheltuirea banului public se mai adauga si comisionul catre bancheri.
Dar pentru ca o imagine spune mai mult decat o mie de cuvinte, am incercat sa fac o mica schita care sa demonstreze cum functioneaza fluxul de bani intre stat, banci, banca centrala, firme si oameni.
As mai mentiona ca din graba, in schema de mai sus la cheltuieli am uitat sa mentionez si plata datoriilor care este o felie in crestere, adica pe masura ce creste procentul din PIB de datorie, cresc si cheltuielile cu finantarea (in general), chiar intr-un ritm accelerat, mai redus insa la statele care au dobanzi foarte mici la imprumuturi, adica SUA, Germania, Olanda si inca cateva.
Tot din schema de mai sus, putem vedea clar ca bunastarea noastra depinde de capacitatea statului de a mentine cheltuielile, precum si de dezvoltarea economica care in lumea in care traim este dependenta de creditele pe care firmele pot sa le primeasca si de investitiile pe care le fac. Cu cat mai multe firme vor face mai multe investitii, cu atat vor fi mai multe locuri de munca si salarii mai mari. Insa daca bancile nu dau credite firmelor, acestea nu fac investitii. Si daca ar fi sa ne uitam in jurul nostru azi, chiar daca bancile ar da credite, multi oameni de afaceri, tocmai pentru ca vad incotro merg lucrurile nu mai vor sa faca investitii. Insa sa trecem de consideratiuni psihologice si generalizari pe care le vom aborda poate intr-un al articol.
Cu privire la capacitatea statului de a face fata platilor de care este dator, si in mod ideal si de a face investitii, este evident ca momentul in care ne aflam gaseste majoritatea statelor din lume cu dificultati majore atat in sustinerea platilor cat si in efectuarea de eventuale investitii care ar crea teren propice pentru cresterea veniturilor statului din taxe si impozite. Prin urmare, de vreme ce investitiile scad si cheltuielile cresc (sa ne gandim numai la cheltuielile cu somajul si cu cele legate de plata datoriilor), statul este nevoit fie sa taie din cheltuieli (austeritate), fie sa se imprumute prin emiterea de obligatiuni (cum se intampla in special in SUA) care sunt de fapt o nota de plata pentru generatiile urmatoare.
Sa ne uitam inca o data la schema si sa trecem la banci. Este destul de simplista schema pe care am facut-o dar totusi cuprinde canalele principale de intrari si iesiri de bani in si din banci. Asadar, bancile fac bani in principal din depozite si imprumuturi de la bancile nationale. Nu am mai adaugat in schema banii veniti din vanzarea de actiuni sau din marirea capitalului social (infuzie de capital de la proprietarii bancilor) deoarece acestea sunt ocazionale. Pe masura cresterii saraciei, oamenii au din ce in ce mai putini bani iar asta inseamna depozite mai putine atat de la oameni cat si de la firme. Prin urmare bancile sunt nevoite sa apeleze la bancile nationale, care si acestea sunt direct interesate in a furniza lichiditate bancilor pentru ca acestea sa finanteze la randul lor statele si ideal pentru ca bancile sa finanteze si economia. Ce sens insa sa aiba pentru banci finantarea economiei, care presupune riscuri si dobanzi mici cand oricum au „client” pentru banii de la bancile nationale, care clienti sunt tocmai statele. Ce afacere mai buna sa existe pentru banci decat sa se imprumute de la banca centrala cu o dobanda de 5% si sa dea apoi mai departe banii la stat cu o dobanda de 7-8%? Fraier sa fii sa nu tot faci afaceri cu statul plasandu-i banii luati de la banca nationala si castigand un 2-3% (sau chiar mai mult in unele cazuri).
Sa mai privim o data schema si sa ne punem intrebarea: care este atunci problema? Fluxul pare destul de „fluid” si toti actorii par fericiti (poate cu exceptia firmelor si oamenilor care nu au acces la credite). Ei bine, problema consta in faptul ca asa cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, fluxul de mai sus la fiecare etapa umfla putin gogoasa cu cheltuieli (pentru ca dobanzile statului cresc) si o micsoreaza pe cea cu venituri (firmele scad investitiile, oameni cheltuiesc mai putin). Mai devreme sau mai tarziu, pe acest circuit, vor trebui sa treaca din ce in ce mai multi bani dinspre bancile nationale, catre banci prin credite si mai departe catre state prin achizitia de obligatiuni pentru ca statele sa poata face fata la cheltuielile in crestere. Acest fenomen presupune tiparirea de bani din ce in ce mai multi, care inevitabil duce la inflatie.
Nu vom elabora eventuale solutii la acest „deadlock” si nici nu vom detalia anumite particularitati care ar explica de ce deocamdata nu avem inflatie, sau nu avem inflatie atat de mare pe cat s-ar justifica din tiparirea de bani care a avut loc deja. Nu vom detalia nici problematica la nivel global unde sunt destule amanunte interesante (cum ar fi dobanzile negative de care au parte unele state).
Cert este ca unele state incearca sa abordeze problema prin taierea cheltuielilor. Nu din cauza unei socoteli indelunge si nu pentru ca niste oameni destepti din acel stat s-au gandit ca asa e mai bine, ci pur si simplu pentru ca nu au de ales. Fiecare stat, face ce poate. Dupa cum am mentionat, americanii nu au fost nevoiti sa taie cheltuielile (mai ale cele discretioanare cu armata) pentru ca exista mare cerere pentru obligatiunile lor, bancile ofera dobanzi mici si cumpara la greu acele obligatiuni, deci statul se poate inca finanta. Unele tari care nu au de ales (cum ar fi Italia si Spania) si carora costul creditarii le-a crescut foarte mult, sunt nevoite sa taie din cheltuieli. Ceea ce bineinteles nu rezolva problema in sine, nu face decat sa o amane.
Singura certitudine prezenta este ca statele sunt din ce in ce mai sarace. Cata vreme fluxul normal de bani nu ajunge la firme (pentru investitii) si la oameni (pentru consum), problema va persista, diferenta intre venituri si cheltuieli va creste continuu. Daca statele vor reusi cumva sa sparga acest blocaj, exista sperante, daca nu, se va ajunge in punctul in care diferenta intre venituri si cheltuieli va fi atat de mare incat statele vor intra in faliment – daca nu s-a ajuns deja. Si cand 90% din tarile din lume intra in faliment, printre care SUA, Canada, Europa, Rusia etc, avem o problema: societatea umana asa cum o stim nu va mai exista.
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
Alte articole din serie:
(1) Introducere
