Una dintre problemele care frânează schimbările în UE este condiția votului în unanimitate. Spun „problemă” din punctul de vedere al federaliștilor, care doresc o unificare totală cât mai rapidă, cu sau fără voia populației, cu mai multă sau mai puțină pregătire. De altfel, voia populației poate fi ușor controlată prin limitarea accesului la bancomate, cum s-a întâmplat în Grecia.

Sunt multe argumente pro și contra unei unificări totale iar această cerință, cu votul în unanimitate evident nu este singura. Iată doar încă câteva: povara datoriilor, reticența celor bogați să fie alături de cei săraci (majoritatea zic la asta naționalism sau populism), frica politicienilor să piardă ciolanele și să învețe scheme noi (de ex: mai bine baron peste Oltenia decât parlamentar la UE  unde dacă nu știi combinațiile de pe-acolo,  ajungi ca Adrian Severin în pușcărie).

Prin șutul în fund de care zic în titlu, mă refer la problema minionilor din est care fac cale întoarsă spre comunism, precum câinele se întoarce la rahatul său.

La această problemă, UE răspunde cu tăierea dreptului de vot care poate rezolva temporar necesitatea votului în unanimitate pentru a adopta măsuri unioniste. Zic de „măsuri” deoarece nu știu sigur dacă se pot lua decizii fundamentale cum ar fi transformarea uniunii în federație, de exemplu, cu minionii fără drepul de a vota.

Dar să nu ne așteptăm de la UE ca să urmeze căi bătătorite, pentru că așa cum nici până acum nu a făcut-o, nu va începe acum. Uniunea țărilor europene este un fenomen unic în istorie pentru că în primul rând se face fără sânge. Nu știu de vreun imperiu să se fi făcut în istorie doar prin voința benevolă a națiilor componente. Am putea spune că armele s-au înlocuit cu finanțele în ziua de azi, dar nu este chiar așa. Principalul magnet al UE este promisiunea bunăstării. 

Înainte de a trece la partea cu „pasul înainte” aș dori să explic pe scurt orientarea mea față de UE și mai ales să fac câteva comentarii despre cum aș vrea eu să fie UE.

În primul rând, cred că România chiar are de ales între UE și CSI, nu există alternativă. Utopia că am putea fi „liberi” sau „prin noi înșine” este o prostie. Prin noi înșine am putea fi doar o mare gubernie a unui clan mafiot cum oricum cam suntem, chiar în sânul UE, sau cel puțin ne cam bălăcim între mimetismul unui stat de drept și meandrele unui sistem ticăloșit de care nu mai reușim să ne rupem de aproape două decenii.

Există riscuri și beneficii la orice alegere. Oricât de tentantă poate părea autonomia pentru visători, cu riscurile ei nu este de glumit și cred că nu am învățat nimic din durerea „tranziției” dacă mai avem iluzii. Principala lecție pe care am învățat-o eu din teroarea tranziției post-decembriste este că aceasta nu a fost deloc o tranziție, ci aceasta a fost adevărata noastră stare, adevăratul nostru chip. Nu neg unele particularități și nu neg trecutul „odios”, dar tocmai trecutul odios trebuia să ne schimbe și parcă oricât de odios a fost acest trecut, nu explică toate de câte am avut parte. Acum la două decenii și o nouă generație, trecutul odios nu mai are greutate relevantă și urmează să vedem cam în 2-3 ani dacă am dreptate că ce-am avut parte în tranziție este natura noastră sau chiar va conta că ne depărtăm de coșmarul comunismului și ce trăim astăzi este doar cântecul lui de lebădă.

Existența UE ca bloc economic unitar este o cerință necesară în lumea de astăzi pentru a face față competitiv în sensul de a avea performanțe maxime, de a fructifica oportunitățile dar mai ales de a face față riscurilor. Așa cum militar, apartenența la NATO ne-a ferit de riscurile din proximitate și așa cum ne-apartenența la NATO i-a cam ars și pe georgieni și pe ucrainieni, tot așa se poate întâmpla și economic. Unitatea, consolidarea și simbioza sunt atribute care determină succesul în toate categoriile pe care le-am aborda din natură și societate, de la recifele de corali, la performanțele unei echipe de fotbal, la grupurile de prieteni în școală, la companii și asociații etc. Unitatea aduce cu ea și riscuri și provocări, dar întorcându-ne de unde am pornit, noi avem doar două variante.

Avem așadar un posibil pas înainte prin înlăturarea unor piedici la unitatea consolidată. Nu doresc să speculez cum se va putea folosi de această situație UE deoarece nu înțeleg încă cum funționează și nu știu până unde pot merge și ce măsuri pot lua.

Una dintre dezideratele urgente ar fi unitatea bancară despre care s-a plâns și Draghi în ultima ședință a BCE în care dobânda a fost menținută tocmai din cauza situației fragile a sistemului bancar european, confruntat acum și cu Brexit-ul care va tăia unul dintre principalii finanțatori. Nu cred ca votul ungurilor ar fi singura piedică la unitatea bancară, cât mai degrabă reticența nemților de a primi în contul lor datoriile italienilor, francezilor, spaniolilor și a celorlalți. Mă rog, ale celorlalți nu ar fi o problemă pentru că sunt cam mici și irelevante pentru bugetul Germaniei însă cel puțin principial, neamțul de rând și politicienii nemți (care chiar ascultă de electorat) știe că atâta vreme cât fiscalitatea e diferită și contribuțiile sunt aceleași, el trebuie să ducă în spate diferența. Nu este aici vorba doar de o mică redistribuire și un mic ajutor pe care nemții l-ar da, ci pur și simplu de asumarea nu doar a povarei creditelor deja făcute și obligațiunilor suverane deja emise, dar și de ce se va întâmpla în viitor.

Simplist analizând, nu se poate face o unificare bancară fără a unifica și bondurile și nu se pot unifica bondurile fără a unifica fiscalitatea căci altfel nu s-a face decât o unificare a datoriilor și o păstrare a separării responsabilităților care în unele țări sunt destul de ușor asumate sau chiar deloc cum a fost cazul Greciei. Unificarea fiscalității este o problemă atât de complicată, încât „vizionarii” UE, cei care au pus baza, pur și simplu au ignorat-o deoarece nu au știut cum s-ar putea face.

Dar câteva măsuri pregătitoare pentru unitatea fiscală și câteva reglementări, norme sau alte de-astea, le poate lua UE fără sabotajul din interior pe care l-ar pune Orban, Dragnea și alți de-știa. Nu că astea ar fi singurele piedici – oricum există destule frecușuri, mult haos și lipsă de inovație, dar este posibil ca acestă „opțiune nucleară” cu care vom fi loviți și noi să fie doar asigurarea unui mediu mai liniștit în care să se poate aborda problema și face pași spre unitate.

Din păcate, după părerea mea UE este însă deja în disoluție. Discuțiile filosofice despre unitatea fiscală, accelerarea creșterii, împărțeala refugiaților sau ce pași trebuie făcuți pentru rezolvarea problemei datoriei sunt cumva comparabile cu discuțiile despre sexul îngerilor pe care le aveau bizantinii în timpul asediului otomanilor.

Sau poate mă înșel eu și prin eliminarea minionilor europenii pregătesc spargerea în bisericuțe și restructurarea „familiei” europene în „familie restrânsă” și „familie extinsă”. Mă îndoiesc însă să fie atât de lucizi și mulți nici nu au nevoie de fapt de familie, Gemania (de exemplu) putând să lupte de una singură cot la cot cu SUA sau China pe plan mondial.