Dupa capodoperele Children of Heaven si The Color of Paradise, regizorul Majid Majidi a recidivat cu un film uimitor, desavarist in aproape toate aspectele: Baran. Este greu de povestit acest film cuiva care nu a vazut nici un film de Majid. Nu mi-a venit sa cred prima data cand am vazut Children of Heaven ca exista un asemenea film si eu am aflat despre el decat abia peste mai mult de zece ani. Dar mai ales nu mi-a venit sa cred ca se face cinematografie de o asemenea calitate in Iran. Sictirit de filmele contemporane americane – chiar si de cele cu ratingurile cele mai mari, caci oricum nu sunt un cinefil avid – am avut o lunga perioada in care nu ma mai uitam la nimic deoarece aveam senzatia de deja-vu: stiam cum se termina, totul mi se parea un cliseu predefinit, scenariile erau in acelasi registre, acting-ul folosea aceleasi tehnici, etc. Dar mai ales, ce ma stresa cel ami mult este ca nu exista film fara sex. Este uimitor cat de dependenti sunt americanii de sex si de explozii incat un film fara asemenea ingrediente nu are sanse sa intre in topuri.
Abia dupa ce am mai prins curaj sa incerc altceva si am inceput sa „studiez” clasicii italieni mi-am dat seama cat de mult a involuat cinema-ul. Culmea este insa ca acest iranian arata ca nu trebuie sa fie asa.
Nu o sa dezvalui nimic despre film, doar va spun ca descrierea de la imdb este ucigator de neutra. Iata un mic review pe care l-am postat „la cald”:
I hardly can remember when I saw a love movie in which I had no idea how it would end, just before the last scenes. It is just amazing the tension this movie embodies in every gesture. In a world that Hollywood crap stinks all over the place, a love movie in which there is no kiss and not even a touch, but still so much substance is a miracle. It shows the meaning of the true art: to open horizons, to excite the mind and to comfort the heart.
Friendship, love, sacrifice, but overall a profound metanoia are all bursting step by step as the events unfold and lead us following the hero to a state of profound accomplishment in which love transforms everything around, even a trivial rain pouring in a foot’s mark.
Nu as mai adauga decat ca vazand filmul m-am gandit cat de mult seamana Lateef cu poporul iranian: cei din afara il vad salbatic, violent si periculos, in timp ce in realitate el sufera, munceste din greu pentru painea de zi cu zi, iubeste in taina si se jertfeste. Veti gasi in film si o lectie de viata, Majid a reusit cu maiestrie sa realizeze o opera in care arata puterea eliberatoarea a iubirii si a jertfei.
Multumesc de recomandare!
Am vazut saptamana asta 4 filme ale lui Majidi. Toate foarte bune, Children of heaven extraordinar!De o sensibilitate rara!
Cred ca marea calitate a regizorului iranian este sa te faca sa empatizezi rapid cu personajele.Reuseste sa detalieze cu mare delicatete trairile eroilor sai, le vezi gandurile fara sa zica nimic.
Si pentru Bogdan, de foarte multe ori personajele isi raspund adaugand formula „God willing”, insemnand banuiesc „cu voia lui Dumnezeu”. Se duce mancare vecinilor neputinciosi . Apare destul de des ideea de jertfa pentru celalalt, fie el parinte, sora, fiica, sau un simplu necunoscut.
Nimic vulgar, nici o violenta gratuita, filmele pot fi urmarite cu copiii, doar ca ei nu inteleg profunzimea. Children of heaven chiar e un film bun pentru copii, ai mei au fost nerabdatori sa vada cum se termina.
Numai cuvinte de lauda pentru aceste filme.
Pai da-ne si noua un link cu filmul titrat in ro, ca inca nu a intrat in vigoare ACTA.
nu are ro, doar en; cauta pe torenti;
Intr-adevar, filmele americane sunt si previzibile si pline de sex si explozii, dar asta mai su si o alta mare problema: de cele mai multe ori lumea prezentata de ele este o lumea fara Dumnezeu. Atmosfera in care te introduc filmele moderne este o atmosfera lipista de credinta.
Nu am vazut inca nici unul din filmele amintite mai sus, dar sunt curios, cum stau la capitolul acesta? Are Dumnezeu loc in atmosfera lor?
Cel putin filmele acestui regizor sunt pline de viata si cred ca am raspuns intrebarii. Pe scurt, o comparatie intre filmele astea si Oscar-urile americanilor este ca una dintre o rosie proaspata din gradina si o rosie palita din hipermarket.