Un scurt flashback …

Razboiul tarifar care se vede la orizont o data cu venirea lui Trump nu este ceva nou si nici ceva neasteptat si nici ceva care incepe o data cu Trump. Cititorii acestui blog au o imagine clara a faptului ca razboiul tarifar este doar inca o etapa din desfasurarea crizei totale care a inceput cu criza creditelor in 2008 si care se va termina cu un mare razboi mondial.

Iata doar cateva referinte la articole in care am tratat razboiul tarifar:

2011 Martie – Prabusirea uriasului

Ca orice uriaş care se prăbuşeşte, în căderea sa SUA va face mult zgomot. Ce vedem acum cu criza alimentară este încă unul din răcnetele uriaşului. După ce cutremurul financiar a transmis unde de şoc înfiorătoare în toată lumea, ameninţând cu falimentul tuturor băncilor şi instituţiilor financiare, şi după ce “soluţia” americanilor a fost preluată şi prin alte părţi a venit acum vremea inflaţiei accentuate. Multe din etapele crizei se desfăşoară însă în paralel. Mai devreme sau mai târziu americanii vor fi nevoiţi să taxeze produsele chinezilor în urma inflexibilităţii acestora cu privire la devalorizarea yuan-ului.

2011 Septembrie – PEG-UL FRANCULUI DE EURO: ÎNCĂ O ETAPĂ DE RĂZBOI TARIFAR

Nu stiu insa daca am mentionat clar acolo ca razboiul valutar nu este decat precursorul razboiului tarifar. Dupa ce vor termina cu devalorizarea valutelor proprii, pentru ca sa sustina pe linia de plutire economiile proprii, tarile vor impune din nou tarife comerciale si chiar limitarea preturilor pentru a evita hiperinflatia. Si aceasta etapa este doar inca un pas catre razboiul mondial, asa cum s-a intamplat si in anii 30.

2011 Noiembrie – O privire inapoi

Asistam asa la zorii unei noi etape a crizei: deglobalizarea. Vrem, nu vrem, vedem cum aceasta etapa se manifesta pe multiple planuri, de la bancile si companiile care pleaca, la revenirea taxelor vamale (razboaie tarifare), la reducerea transporturilor, deteriorarea relatiilor intre state – acolo unde exista.

2013 – Februarie – CARNEA DE CAL, ȘUBREZIMEA STATUS-QUO-ULUI ȘI RĂZBOIUL COMERCIAL

Piata comuna a fost frumoasa cata vreme vesticii aveau unde sa exporte si aveau o piata de desfacere care sa sustina o crestere economica.  Acum asistam la procesul invers, din ce in ce fiecare tara isi va apara mai puternic si mai ferm interesele economice care sunt mai ales legate de apararea producatorilor locali. Daca razboiul valutelor incearca sa ajute producatorii prin mentinerea unor costuri de productie cat mai mici, razboiul comercial intervine mai ales atunci cand cel valutar nu prea mai poate face mare lucru.

2013 Mai – RĂZBOIUL TARIFELOR: O PRIMĂ MARE BĂTĂLIE

Prima mare batalie in razboiul tarifar este Germania-China si frontul este panourile solare. Ca in orice razboi, nici nu stii de unde incepe si cum se termina. Este insa evident ca de el vor avea parte mai ales tarile care produc foarte mult si care se lupta pe viata si pe moarte pentru a-si mentine cota de piata si pentru a nu pierde pe nici un sector. China a mai avut acum cativa ani un razboi tarifar cu Japonia cand a interzis exportul de minereuri rare. Acest conflict a avut insa si o componenta ne-economica care tine de conflictul cu privire la insulele revendicate de chinezi, dar evident aceasta este doar o scuza. Japonia nu a raspuns atunci, pentru ca nu prea avea cu ce. A raspuns insa anul acesta prin doborarea yenului cu peste 25% doar in cateva luni. Astfel bunurile japoneze devin mai ieftine si prin urmare mai competitive pe piata mondiala, in detrimentul celorlalti producatori dintre care ei mai mari sunt China si UE. Nu e de mirare ca aceste razboaie se duc intre marile economii, care produc mult si exporta mult: China, Japonia, Germania.

Ce-i mâna pe ei in luptă? De ce tocmai americanii vor un razboi tarifar?

Pe scurt, razboiul tarifar este o etapa intre declansarea crizei (asa-numita „criza creditarii” din 2008) si finalul crizei (razboiul mondial). Etapa tiparii banilor se pare ca se apropie de sfarsit. Prin razboiul tarifar se vor accentua la maxim conflictele mocnite intre marile puteri si foarte usor se poate oricand declansa razboiul care are scopul sa reseteze situatia datoriilor in sensul ca cel mai puternic va porni de la plus, nu va fi la minus 14 trilioane (sau mai mult) cat este datoria actuala a americanilor.

Exista o stransa legatura intre razboiul tarifar si riscurile existentiale ale SUA. Aceste riscuri sunt in primul rand militare. Principalul risc al americanilor sunt de departe chinezii. Faptul ca in ultimii ani Obama s-a ocupat mai mult de rusi este doar o slabiciune a acestei maimute cu doi neuroni care s-a impotmolit in Siria cu Primavara Araba si nu a fost capabil sa scoata alta schema de strategie pentru a rezolva marsul nebunesc al Chinei care deja a depasit Japonia si se apropie vertiginos de podium.

Firesc, o data cu dezvoltarea economica, China are din ce in ce mai multi bani pentru armata si mai ales pentru cercetarea si dezvoltarea de arme superioare care sa anihileze avantajele tehnologice care determina superioritatea.

As face aici o mica paranteza: in lumea de astazi, dominatia militara nu se face prin numarul de soldati, nici prin numarul de tancuri si nici prin numarul de sateliti, ci prin superioritatea aeriana. Avionul cel mai puternic, cu cea mai mare raza de actiune cu cele mai bune rachete, cu cel mai bun sistem stealth va determina cine domina lumea. Evident conteaza si bazele, conteaza si logistica, conteaza si numarul, ecuatia este mult mai complexa. Insa este extrem de cert ca China avanseaza rapid atat pe directia calitatii si capacitatilor armelor cat mai ales pe directia cantitatii acestora.

De aceea SUA trebuia sa faca ceva ca sa franeze dezvoltarea Chinei si cum pe plan militar nu prea are ce sa faca (nu poate sa ii atace pur si simplu si prin razboaie proxy nu prea are unde), o sa incerce sa faca acelasi lucru pe care l-a facut cu URSS-ul la vremea respectiva: sa ii atace economia. In prezent economia Chinei se bazeaza foarte mult pe consumul americanilor. Un tarif de import va taia mult din productia chinezilor si va declansa o criza existentiala pentru partidul comunist din China. Socul va fi indeajuns de puternic incat sa le taie mult din avantul chinezilor care in ritmul actual pur si simplu nu mai pot fi opriti.

Sa nu credem insa ca pana acum americanii au stat cu mainile in san. Iata cateva din tentativele americanilor de a bloca marsul economic al chinezilor:

• tentativa (esuata) de creare a unor aliante economice cu alte tari din zona Asiei in dorinta de a stimula competitori locali care sa preia modelul chinezesc si sa furnizeze in continuare marfa ieftina pentru cartoful de canapea american tinut pe linia de plutire cu ajutoare sociale, fara a alimenta insa conturile in dolari ale partidului care sa ii investeasca ulterior in armata;
• interzicerea achizitiilor de companii tehnologice americane de chinezi;
• interzicerea vanzarii de companii cu rol in infrastructura (porturi, autostrazi, mine);
• manipularea diverselor piete financiare si tentativa de destabilizare a pietei creditelor din China; chinezii au rezistat insa cu eroism la toate socurile de pana acum (mai mult sau mai putin datorate americanilor)

Evident, in aparenta, ce face Trump pare simplist: sa aduca locurile de munca inapoi si sa ajute companiile americane. Sa fim insa seriosi, acesta este doar discursul public … Americanilor nu le displace ca chinezii sa munceasca si ei doar sa tipareasca bani. Tiparnita americanilor nu are inca nici o problema, poate oricand sa mareasca turatia. Insa un consum si mai mare in SUA, in „configuratia” actuala nu ar insemna decat o productie si mai mare in China si prin urmare miliarde si mai multe pentru armata chinezeasca. Ca un mic amanunt, doar in decembrie 2016, surplusul balantei de comert exterior a Chinei a fost de 40 de miliarde dolari (!), desi cu 20 mai putin ca acum un an.

Fie din „patriorism”, fie din viziune strategica preventiva la pericolul chinezesc, noul izolationism american care va incepe cu epoca Trump nu se va opri la China …

Dar cu nemtii ce-are Trump?

Se intelege ca daca vor incepe un razboi tarifar, americanii, nu o vor face doar impotriva chinezilor. Protectionismul va fi total si va lovi chiar si in companiile americane care isi muta o fabrica afara. Declaratiile lui Trump cu privire la faptul ca nemtii nu cumpara indeajuns de multe masini americane, la fel cum americanii cumpara masini nemtesti, si amenitarea unei companii americane cu taxarea sunt doar cateva mici salve de inceput. Trump inca nu a ajuns la Deutsche Bank si nici macar nu a apucat sa ii ameninte pe nemti cu confiscarea aurului.

Nemtii insa nici nu realizeaza ca Trump nu glumeste si cred ca nebunia lui cu taxarea nu va fi acceptata de congres si nu va fi posibila. Atat de siguri sunt nemtii ca Trump doar vorbeste aiurea, incat fac si glume pe seama faptului ca Trump se plange ca nemtii nu prea cumpara masini americane. La intrebarea „ce ar putea sa faca americanii ca nemtii sa cumpere mai multe masini”, presedintele coalitiei aflate la putere declara cu mandrie teutonica: „sa faca masini mai bune”. Zambetul neamtului se va transforma insa rapid in traditionala deutsche angst in momentul in care politicienii americani, stransi cu usa de alegerile de peste 2 ani care se apropie cu pasi repezi, vor tine cont de muncitorul de rand care l-a votat pe Trump si care asteapta ca joburile sa se intoarca in tara. Si cum se pot intoarce joburile? Facand masini mai bune ca nemtii? In nici un caz… Poate taxand importurile venite din Germania si Mexic si facandu-le atat de scumpe incat companiile sa prefere sa produca local, in SUA.

Ce va face restul lumii

Chiar daca Trump nu va reusi sa implementeze tarifele 100% asa cum le planuieste el, in cel mai rau caz, va reusi pe anumite sectoare sau cu anumiti parteneri. Sau in cel mai rau caz, ii va lua un an si ceva pana sa blocheze TTIP-ul si TTP-ul pentru a face rollback la toate mutarile facute de Obama. Insa, paradoxal, tocmai pasii facuti de Obama pentru intarirea puterii prezidentiale il vor ajuta pe Trump ca sa realizeze cat mai mult din propria platforma fara ajutorul Congresului. Daca multe se pot spune despre Trump, ce nu se poate spune este ca ar fi un negociator prost. Trump este un geniu al negocierilor, fiind cheia succesului sau in domeniul imobiliar. Puterea de negociere il va ajuta nu doar in politica externa ci mai ales in politica interna unde Trump va domina Congresul si va reusi mare parte din toate masurile pe care si le va propune, nu de putine ori folosind tehnici mai putin fair-play, cum ar fi serviciile secrete, minciuna, santajul sau amenitarile.

Restul lumii, pusa fata in fata cu „izolationismul” american, va incerca in prima etapa sa se regrupeze. Chinezii vor incerca sa intareasca schimburile cu europenii pentru a compensa cererea de produse din SUA. In cazul intrari in conflict economic cu SUA, China nu va mai cumpara nici obligatiuni americane si se va indrepta spre cele europene, mai ales spre cele nemtesti. In Europa, pe fondul surplusului de marfuri chinezesti se va accentua deflatia si companiile producatoare europene vor avea noi si noi piedici in tentativa de relansare. Nu doar ca abundenta de marfuri chinezesti ar putea destabiliza intreaca productie europeana si mai ales exporturile chinezesti, insa inchiderea americii la exporturile americane va produce diverse socuri pe intregi sectoare economice.

Dar datoriile?

Am evitat tacticos sa abordez chestiunea datoriilor, datoriile fiind cancerul care a pus gheara pe economia mondiala si care franeaza dezvoltarea si stabilitatea, fortand o crestere nesustenabila si fara nici un sens. Cu privire la datoria americanilor, Trump spera ca prin taxarea importurilor sa creasca veniturile la buget astfel incat sa compenseze pierderile din scaderea consumului. Este o schema insa greu de gestionat si fara nici un garantie de succes. Bugetarea la americani nu este insa niciodata prea chibzuita, de vreme ce au la indemana tiparnita si pot oricand sa tipareasca. Pe scurt, Trump renunta la ideea de a rezolva datoriile prin inflatie ci tinteste la crestere economica. Trump spera ca prin refacerea productiei interne si investitia in infrastructura, va reusi sa plateasca datoriile si sa intoarca trendul de crestere al acestora, echilibrand deficitele. Misiune imposibila, evident. Este nevoie insa de nebuni care sa spere si sa lupte pentru alte solutii „out of the box”. Este clar ca ce s-a facut pana acum nu a dat roade si este timpul pentru altceva. Orice altceva! Productie interna, dezvoltarea infrastructurii, o armata puternica nu sunt deloc idei proaste. Cinste lui Trump ca gandeste si ca incearca asa ceva. Daca va putea este insa o alta poveste …

Intr-un an ar cam trebui insa sa se vada deja rezultate palpabile. Semne incurajatoare deja exista: cel putin, din punctul in care a pornit, Trump poate negocia mult mai avantajos cu chinezii si cu marile corporatii americane decat daca ar fi facut-o Hitlery, care nu prea schimba nimic, ci doar „continua munca lui Obama” …

Daca americanii au succes, modelul american va fi preluat si de alte tari si vom asista la o competitie acerba intre cele trei mari economice mondiale: SUA-Japonia, UE si BRICS.

Sa speram insa ca vom avea parte doar de competitie economica si ca intr-adevar americanii se vor lupta sa faca masini mai bune ca ale nemtilor si ca pe alocuri, razboiul tarifar neavand ca rezultat iesirea din criza, se va transforma peste noapte in razboi militar.