Ponegritorii „consumerismului” si politaii spirituali sau culturali care si-au facut o misiune din punerea la zid a oricarui derivat al progresului sunt de diverse specii si poarta diverse haine, numitorul comun fiind insa frustrarea proprie si alunecarea intr-o atitudine anti-materialista cu totul perversa si paguboasa pentru victimele nevinovate ale acestor trambite tembele. Pe langa specificitatea „soldatului”, lupta cu „societatea de consum” se duce pe diverse fronturi: impotriva mall-urilor, impotriva publicitatii, impotriva internetului si a retelelor sociale, impotriva tehnologizarii, mergand pana la fenomene aberante clar patologice cum ar fi lupta impotriva 5G-ului, a vaccinurilor, a glutenului etc.

Ma voi ocupa in continuare doar de vocile din spectrul ortodox autohton care sunt adeptii unui discurs apocaliptic si anti-contemporan cu totul ciudat si de neinteles, avand in vedere trecutul nostru destul de recent si experienta acumulata ca societate cel putin in ultimul secol, sub talpa bolsevica daca ne este prea dificil sa mergem mai adanc in istorie sau nu avem cultura necesara.

Din start i-as intreba pe cei care folosesc termenul „societate de consum” ce inseamna, ce inteleg ei prin asta. Si mai ales i-as pune sa dea exemplu de societate care nu e de consum. Ma indoiesc ca imi vor da raspunsuri de la Baudrillard sau Thorstein Veblen. Ce ar putea raspunde? Koreea de Nord, Somalia sau Venezuela? Sau poate ar face referinte la Romania de alta data, cand nu erau mall-uri, visul semanatorist utopic imbrobodit cu elemente reale pe ici pe colo al unui trecut pe care nu l-am avut, al unei societati rurale in care oamenii ar fi fost mai buni si mai duhovnicesti, traind simplu si fara ispitele puse de abundenta si accesibilitatea de care avem noi parte.

Pericolele generice si riscurile abstracte sunt cele mai simple si la indemana instrumente de prostire a multimilor speriate cautatoare de solutii reale la probleme duhovnicesti in general simple si personale. Analizarea sumara a unor fenomene bombastice cu anvergura globala si cu relevanta sociala ofera mult material de comentat si de produs spaime, prin urmare captarea atentiei audientei este pe cat de facila, pe atat de daunatoare prin transmitere a unei stari intunecoase difuze, a unui sentiment de tristete, neputinta si spaima. Sub parelnica avertizare si invitatie la trezvie, se pune in contrast raul „contemporan”, importat si de noi romanii dar cumva fara vina noastra („am preluat doar relele din occident”) cu o utopica alternativa niciodata definita sau conturata ci doar sugerata cumva, lasata fiecaruia sa si-o imagineze.

Iata o mostra de avertisment din discursul unui faimos profet al apocalipsei (cel putin a neamului romanesc) din panoplia de vorbitori vedeta la conferinte pseudo-duhovnicesti: „cei care ne mutilează zi de zi, nu cunosc nicio lege, niciun cod”. Cine sunt cei care ne mutileaza, ce intelege el prin „ne mutileaza”, cum fac ei asta zi de zi si cum de nu cunosc ei nicio lege – fiecare cuvant din acest avertisment este o umbra care danseaza, este o fantoma cu o forma difuza, mesajul intreg plin de confuzie si lipsit de orice coerenta, sau cu o coerenta minim consistenta, indeajuns cat sa poarta in ea un duhul intunecat, deznadajduitor. Mesajul transmis este lipsit oricum de orice solutie concreta la o problema oricum imposibila si oricum falsa: in fapt, nu ne mutileaza nimeni!

Cum am putea sa traim neconsumerist? Cum putem combate consumerismul (daca presupunand prin absurd, ortodocsii ar decide cum merge societatea in ziua de azi)?. Inseamna oare ca sunt mall-urile rele si solutia ideala ar fi sa fie interzise? Dar ce ne facem cu bazaruile turcesti insalubre si haotice care au premers mall-urilor si pe alocuri inca au supravietuit? Le interzicem si pe astea? Sau sa fie buticurile si aprozarele de cartier alternativa la mall-uri si hypermarketuri? Sau mai nou, interzicem si magazinele online care macar ne scutesc de timpul si efortul necesar cumpararii celor necesare pentru viata noastra de zi cu zi? Dar este oare doar dimensiunea acestor magazine o problema sau poate ca de vina este si faptul ca sunt prea multe produse de rafturi si prea ieftine, prin urmare toata lumea si le permite si le consuma, pierzand timpul la cumparaturi in loc sa faca matanii si rugaciuni sau sa vina la conferinte ortodoxe. Dar daca oferta si accesibilitatea sunt problema, care ar fi alternativa? Sa fie limitata oferta, sa fie restransa accesibilitatea, sa existe cursuri scolare si educatie intensiva de lupta impotriva consumerismului?

Uimitor cum tocmai noi romanii care am cunoscut foamea comunismului, cozile, mizeria si saracia sa ne plangem ca sunt prea multe produse si prea ieftine. Care este problema si ce piedica la progresul duhovnicesc poate sa o puna faptul ca am un raion cu 5 marci si oferte diferite pentru acelasi produs?

Personal, cel mai mult din aceast razboi aberant impotriva abundendei si prosperitatii societatii contemporane (comparat cu alte vremuri) ma uimeste ignorarea totala a trecutului. Sunt oare de plans vremurile in care oamenii mureau de foame sau faceau scorbut pentru ca aveau mancarea prea simpla? Bunica mea se plangea ca avand de crescut 10 copiii, fiind casnica si avand un teren de doar 5-600mp, intr-o mahala marginala a Craiovei, pentru a putea creste cateva gaini si 2-3 porci pe aceasta felie de pamant, era nevoita sa mearga toata ziua pe marginea caii ferate sa culeaga iarba. Nu stiu cat de des se tanguia sau daca mi-a povestit asta o singura data, stiu insa ca mi-a ramas intiparit puternic in minte. Ideea ca bunica mea alerga toata ziua plangand dupa iarba pe marginea caii ferate pentru a putea asigura un minim de hrana copiilor m-a facut sa urasc profund saracia si pretuiesc fiecare felie de paine, chiar si una uscata. Mama mea de asemenea povestea cum in timpul razboiului, din lipsa de mancare, oamenii puneau gainatii in tigaie ca sa hraneasca copiii, ca ultima solutie. Pe vremea comunismului, eu imi aduc aminte cum intr-o iarna umblam cu pantofii rupti in picioare si inghetam pentru ca parintii nu aveau bani sa imi cumpere cizme. Mai nou, am observat ca se popularizeaza falsa idee ca pe vremea comunismului erau bani dar nu aveai ce sa cumper cu ei: prostii. Nu erau nici bani si nici nu aveai de unde sa cumperi ceva. In plus, mare parte din ce cumparai era prost facut si marfurile de calitate erau cum sunt astazi produsele Made in USA sau Made in Germany. Chinezariile de astazi sunt lux pe langa hainele, pantofii, electronicele sau produsele alimentarea din vremea comunismului.

Cine sunt acesti oameni, unde si cum au trait ei si cum de pot sa ostracizeze acest beneficiu al disponibilitatii procurarii hranei, imbracaminte si altor lucruri de care omul are nevoie? Ar trebui toti sa mancam doar paine si sa bem apa ca pustnicii, ar trebui toti sa umblam in aceeasi pereche de pantofi si in aceleasi haine pana la uzarea completa, ar trebui toti sa cumparam doar ce avem strict nevoie si sa nu incercam niciun produs nou sau inovator care poate chiar daca rezolva o necesitate minima a noastra, poate aduce un plus de bucurie. Sunt total de blamat bucuriile aduse din obiecte si din lucrul facut de alti oameni (sau de roboti) si prin urmare, trebuie doar sa ne bucuram de flori si de natura?

Sau este faptul ca avem cu ce sa ne cumparam cele necesare pentru traiul de zi cu zi si nu muncim ca alta data pamantul din greu pentru o mamaliga si o bucata de branza adevarata frana in calea induhovnicirii si sporirii in credinta?

De asemenea, o falsa idee, sustinuta chiar de unii parinti faimosi (dar nu de toti) ar fi ca confortul si viata fara lipsuri sunt contrare cresterii duhovnicesti iar lipsa si necazul sunt factori stimulatori pentru sfintire. A accepta asta este echivalent cu a spune ca bogatii nu au nicio sansa de mantuire – o invatatura evident gresita. Ori daca un drum duce la mantuire, acel drum poate duce si la sfintire, acea cale poate fi urmata de cei care o aleg sau le este pusa in fala, fara temere si fara fica ca doar calea propusa de cei care au trecut prin lipsuri si necazuri este sigura. In opinia mea, aceste pareri de diabolizare a confortului sunt lansate de oameni care avand o anume experienta personala considera ca doar calea prin care au trecut ei este singura cale, prin urmare, daca ei au fost cu lipsuri si s-au folosit, au sporit in credinta in acele lipsuri, trebuie ca toti sa treaca prin ce au trecut ei pentru a face progres duhovnicesc si pentru a se rupe de lume. O astfel de atitudine denota nu doar un orgoliu imens si o viziune limitata, dar si o ignorare a posibiltatilor pe care Dumnezeu le are si de care se foloseste si s-a folosit de-a lungul veacurilor – Biblia aduce marturie.

Lumea si placerile lumesti sunt intr-adevar una dintre piedicile la mantuire pe care le gasim in catehisme alaturi de draci si pacatul stramosesc care ne trage mereu spre cadere prin mostenirea atavica. Insa saracia si lipsurile pot fi capcane la fel de periculoase ca si abundenta si ofertele „ispititoare”. Ambele sunt cele doue fete ale ispitei lumii si nu avem cum sa stim care este mai daunatoare sau mai folositoare. Daca lipsa ne poate apropia de Dumnezeu prin faptul ca fiind constransi de greutatile lumii cautam izbavirea de la Dumnezeu si astfel ne putem apropia de Dumnezeu, este totodata o realitate ca saracia si necazul vin cu riscuri mari pentru mantuire cum ar fi deznadejdea, carteala si alte ispite: furtul, invidia, lenea etc. Cu greu un crestin se poate mantui fiind sarac pentru ca trebuie sa isi intoarca atentia catre Dumnezeu ignorand durerea lipsurilor, care nu de putine ori este fizica: foamea, oboseala, stresul etc. Am putea chiar spune ca necazurile si suferinta, prin riscul caderii in deznadejte sunt piedici mult mai mari decat cele din partea cealalta, a bogatiei unde avem ispitele placerilor si poate mandria sau increderea in propriile puteri.

Discutia se poate lungi in continuare mult, daca subliniem ca lumea nu este rea in sine, ea a fost facuta buna de Dumnezeu – toate bune – si binecuvantarea data omului de a stapani pamantul putem vedea ca s-a realizat si se desfasoara in continuare prin extinderea capacitatilor de productie, prin dezvoltarea stiintei si a cunoasterii, prin dezvoltarea societatii si imbunatatirea vietii de zi cu zii a miliarde de oameni etc. A pune toate acestea sub semnul intrebarii si a trage semnale de alarma aiuristice este strigator la cer.

Culmea ipocriziei acestor personaje este ca macar nu propun solutii concrete la problemele semnalate de ei. Macar specimenele similare din alte culturi din occident (sau din orientul indepartat) care sunt stapanite de fobia fata de societatea contemporana si mai concret fata de abundenta si accesibilitatea produselor destinate consumului, nu se opresc la a arata cu degetul catre pericole ci unii merg mai departe cu propuneri concrete. Minimalismul este un exemplu. Veganismul este de asemenea altul. In general orice curent care se incadreaza in categoria „healthy” lifestyle are mici „departamente” de anti-consumerism. Evident sectele new-age sau derivatele din acestea, eco-living, hippiotii si multe alte legiuni – toti acestia au si o propunere. La noi, predicatorii ortodocsii anti-consumerism nu vin cu exemple concrete sau cu modele pentru a spune ce trebuie concret facut pentru a nu ne lasa captivi in mreajele diavolului consumerismului. Sa nu mai cumparam de la mall? Sa crestem porci si gaini? Sa ne imbracam doar in haine negre? Sa ne stergem contul de Facebook? Sau ce anume sa facem concret pentru a lupta cu diavolul consumerist?

Evident ca daca ar aborda propuneri concrete si ar intra mai in amanunt, s-ar da pe fata ridicolul si penibilitatea acestui discurs intunecat si diafan, pentru ca diavolul este mereu in detalii si oricum parerea mea este ca acest intreg razboi este de fapt unul fals, unul care consuma energiile si atentia oamenilor in directii gresite, in false probleme si in fabrici de stari de spirit total bolnavicioase care nu vindeca nicio boala ci din contra mentin si sporesc diverse boli ale pacientilor. Mai precis, pericolul principal este confuzia si vizat este discernamantul oamenilor care are grav de suferit daca se lasa angrenat in asemenea idei si cade capcana unor mecanisme recursive de auto-infricosare si auto-convingere ca toate sunt rele si traim apocalipsa si societatea e impotriva noastra si ne pune piedici mari la mantuire.

In general, marea problema cu aceste duhuri „anti-consumeriste” este ca sugereaza si duc in directia externalizarii vinei: nu noi suntem vinovati ca suntem lacomi ci problema e societatea consumerista care ne ofera prea multe produse si prin urmare noi doar suntem victime aproape nevinovate si in plus mai suntem si mici si nesemnificativi (chiar daca il avem pe Dumnezeu) pentru ca conspiratia consumerista are amploare globala si este ca o masinarie care se rostogoleste inevitabil peste noi. Nu noi suntem vinovati ca ca nu ne dorim mai multa comunicare reala cu cei de laga noi, poate chiar cu cei care au nevoie de o vorba buna, de un cuvant de sprijin ci este vinovat Zukerberg pentru ca a facut Facebook si prin urmare ne ispiteste sa pierdem timpul aiurea postand comentarii, rasfoind poze, discutand cu prietenii virtuali in loc sa comunicam „real” cu oameni „reali” din jurul nostru, poate chiar cu cei din casa noastra. Nu noi suntem vinovati ca ne punem prea mult nadejdea in stat sa ne dea electricitate, sa curga apa la robinet, sa nu intre hotii peste noi pentru ca le e frica de politie, in loc sa ne punem nadejdea in Dumnezeu ca ne apara. Deci statul e vinovat pentru putina noastra nadejde in Dumnezeu care este cumva data la o parte de nadejdea pe care o avem in societatea moderna in care traim. Nici nu mai vreau sa intru in tehnofobii sau in spaimele culinare, legate de e-uri, gluten, ingrasaminte, ierbicite si altele.

Opinia mea este ca lumea in care traim ne ofera circumstante mult mai pozitive pentru mantuire decat societatea de acum 100 de ani sau de acum 50 de ani, cel putin prin prisma faptului ca traim mai mult. Varsta medie de acum 100 de ani era in jur de 40 de ani si in prezent este 80. Deci omul traieste aproape dublu. Este acesta un lucru rau? Nu este evident ca traind mai mult, omul se poate apropia de Dumnezeu si are sanse marite sa il descopere pe Dumnezeu? Nu ne rugam noi lui Dumnezeu sa ne dea vreme de pocainta? Daca e sa gandim simplu, toate beneficiile lumii moderne converg catre prelungirea varstei si usurarea suferintelor – ori pentru asta ne rugam si noi, pentru sanatate, viata lunga, bunastare, pace. Nu exista nicio rugaciune in care sa cerem mai putina mancare, mai putina caldura, haine mai modeste, paturi mai tari, drumuri mai stricate si cu gropi etc. Evident ca exista si ispite si diavolul este „prezent la datorie”. Pentru diavol insa munca este aceeasi, fie in „societatea de consum” fie in „societatea de foame” – sa stimuleze patimile si sa suceasca mintile.