Dupa cum stim ne aflam in plin razboi tarifar SUA-China. Nu s-au tras inca toate salvele, nu s-a desfasurat inca intreg frontul si nici pozitionarile de o parte sau de alta a celorlalti actori in comertul mondial nu s-au clarificat.

In prezent China detine peste 1 trilion de bonduri (1120 mld in Martie 2019). Teoretic, vanzarea bondurilor are urmatoarele efecte: presiune pe dobanzi, lipsa lichiditatii, devalorizarea dolarului. Daca China vinde, e posibil sa se declanseze un trend si alte tari sa inceapa sa vanda.

Din start sa subliniez: China nu poate vinde instant bondurile. SUA are o legislatie care permite blocarea unor vanzari a obligatiunilor daca se considera tentative de manipulare sau riscuri pentru SUA (nu stiu precis conditiile si clauzele). Prin urmare chinezii au doar varianta sa nu le prelungeasca maturitatile, adica la expirare, sa incaseze banii si sa nu mai cumpere altele.

Dar chiar daca chinezii pot forta mana americanilor ca sa le permita sa le vanda, o scoatere masiva de oferta pe piata ar da jos cu pretul – deci i-ar afecta direct. Unde sa gaseasca cumparatori cand si-asa dobanzile sunt cum sunt si oricum putine state mai au surplus pentru care sa fie nevoie sa caute locuri unde sa il plaseze.

Pana acum, modelul chinez functiona pe reteta simpla: chinezii vindeau in SUA, profitul din vanzari intra in dolari, dolarii intrau in obligatiuni. Statul chinez tine moneda jos pentru a nu inhiba exporturile (contrar a ce face BNR care apara leul) si astfel China a ajuns sa cumuleze foarte multe bonduri americane cumparate cu banii din aceasta diferenta care intr-o economie de piata libera ar fi fost ajustata prin cresterea puternica a yuan-ului, pe masura de dolarii ar fi intrat inapoi in China. Unii zic la metoda asta „vendor-financing” si intr-o masura mai mica dar in esenta cam in acelasi fel, fac nemtii cu restul europenilor: ii crediteaza ca acestia sa poata cumpara nimicurile produse de ei.

Deci cum China produce continuu bani, se pune problema ce sa faca cu ei, in ce sa investeasca. Sumele sunt mari iar achizitiile facute de chinezi nu le consuma. Prin urmare, dupa ce cumpara tot ce pot (companii, resurse etc), dupa ce cumpara aur si incearca sa ii ajunga din urma pe americani la rezerva de aur, chinezii cumpara obligatiuni SUA (dar nu numai). Pe langa obligatiunile SUA ar mai fi alternativele de a cumpara alte obligatiuni (fie suverane, fie de la companii), dar riscul cel mai mic este in SUA si in plus lichiditatea bondurilor SUA este incomparabila cu alti emitenti.

Deci China nu are optiunea de a renunta instant la bonduri si la vanzarea in timp (la maturitate), impactul poate fi irelevant. Spun aceasta deoarece, daca China vinde instant tot ce poate si produce un trend, exista riscul ca SUA sa aiba de suferit. Altfel, exista probabilitatea ca alti cumparatori (inclusiv Fed-ul) sa cumpere tot ce vand chinezii si SUA sa nu aiba nimic de suferit.

Cu privire la bondurile guvernamentale americane, exista si o varianta spectaculoasa, in cazul unei “greve” a cumparatorilor. Japonia este folosita ca cobai dupa parerea mea si de data aceasta, prin achizitiile pe care Banca Nationala le face: peste 80% din obligatiuni sunt cumparate de Banca Nationala. Strigator la cer! Culmea, aceasta situatie nu produce inflatie, din cauze complexe pe care nu le vom aborda acum.

Sa facem acum o mica paranteza: de ce ar vrea China sa vanda obligatiunile, desi inca nu s-a ajuns la dobanzi negative si desi nu are alternative? Evident, vanzarea s-ar face cu scopul de a face rau SUA si de a forta mana americanilor pentru a retrage tarifele vamale.

Ori data fiind situatia, adica incertitudinea unui efect relevant asupra SUA in cazul vanzarii treptate (am explicat de ce instant nu se poate – exista reglementari legale asumate de cumparator) la maturitate, ce sens ar mai avea China sa vanda obligatiunile? Motive s-ar gasi: sa foloseasca banii pentru inarmare sau pentru peticirea gaurilor din barca in urma gloantelor americanilor etc. Deci vanzarea nu poate fi deloc scoasa din calcul.

Este dificil deci de sustinut teoria ca vanzarea bondurilor de catre chinezi ar fi o “optiune nucleara”. In plus, un astfel de raspuns ar semnala clar o ruptura severa intre China si SUA cu riscuri masive si prin urmare schimburile economice ar lua o intorsatura mult mai drastica, companiile americane ar fugi din China si invers. In plus, cine ar mai avea incredere sa investeasca in China, in afara de Rusia si alti mici parteneri?

Daca razboiul tarifar este vazut ca o nebunie a lui Trump si daca chiar in SUA exista o opozitie puternica la aceste tarife si daca in primul rand va avea oricum de suferit americanul de rand, o retaliere a Chinei prin vanzarea obligatiunilor ar semnala clar inceperea unui razboi economic de amploare intre SUA si China – ori chinezii sunt oricum pe muchie de cutit si au probleme oricum.

Inainte de “optiunea nucleara”, chinezii mai au cateva arme pe care le pot folosi: devalorizarea monedei, ban-ul pe metalele rare s.a. Chiar si-asa, “optiunea nucleara” este un risc pentru SUA cu potential de risc existential. Nu putem sa nu gandim ca atat Trump cat si cei de pe langa el il cunosc si si l-au asumat. Faptul ca alta cale de a lovi in chinezi nu a fost, arata dupa cum explicam in articole anterioare ca SUA are o fereastra de “oportunitate” din ce in ce mai stramta in incercarea de a opri avantul chinezilor si de-si asigura pozitia dominanta in continuare. Mentionam in articole ca ultima arma pe care o pot folosi ar fi armata. Deocamdata Trump a ales sa incerce cu tarifele vamale si multi il blaneaza, desi probabil Trump ar merita un Premiu Nobel pentru Pace – in locul lui, un alt presedinte ar fi trecut direct la armata. Nu ca Trump e timid in ceea ce priveste folosirea armatei si a provocarilor.

Insa, sa nu ne iluzionam ca SUA stie sa fie altceva decat un hegemon si ca SUA va putea sa redevina doar o tara cu importanta locala, dupa destramarea imperiului, asa cum a reusit Marea Britanie? Nu, SUA va pica cu un bang – daca va pica.

In concluzie chinezii nu trebuie neaparat sa treaca la „optiunea nucleara”. Este posibil ca pur si simplul socul tarifelor sa fie preluat de cumparatorii americani si astfel Trump sa-si satisfaca obsesia fara ca chinezii sa aiba prea mult de suferit. In plus, dupa cum explicam intr-un articol anterior, chinezii au tot avut preocuparea sa extinda ciclul „marfa-dolari-obligatiuni” si pe Europa si pe alte zone, nu doar pe SUA. Deocamdata nu le-a reusit desi intrarea pe negativ a bondurilor nemtesti din ultima perioada, nu poate fi deloc intamplatoare: poate ca un nou cumparator avid a intrat pe piata ….