Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge –
Şi ninge, şi plouă.

Moina – Bacovia

Avem mai mult sau mai putin urmatoarele evenimente:

1. Fed-ul a scazut o iota dobanda dar nu a reusit sa mentina cresterile pe piete
2. Razboiul taxelor vamale pare sa faca zgomot mai mult decat scaderea dobanzii cumulata cu rezultatele pozitive (in mare parte) ale economiei SUA
3. Thailanda, Noua Zeelanda si India au taiat dobanzile, lansand noi lovituri de tun in razboiul devalorizarii monezilor proprii
4. SUA (Trezoreria / Trump) au declarat China ca tara care manipuleaza moneda – un fel de declaratie de razboi pe planul devalorizarii monedei. Masura a fost luata dupa ce chinezii au devalorizat rimimbi-ul in raport cu dolarul.

Canarul din mina – aurul – a spart bariera de 1500, semn al fricii. Totodata, ca si in 2008, petrolul si alte comoditati au scazut drastic.

Una peste alta, urmeaza o perioada tulbura de mare volatilitate. Nu exista nicio perspectiva de pace in razboiul tarifar (al taxelor / tarifelor vamale), ambele parti dorind fie escaladarea fie ramanerea pe pozitii. Pentru ca am multe necunoscute cu privire la piata bondurilor, yield-curve si alte zone unde se vede pulsul plapand al sistemului financiar subred actual si pentru ca imi dau seama ca poate si altii au necunoscute cu privire la chestiuni pe care poate eu le inteleg mai bine si pot sa le explic, o sa incerc sa detaliez putin cateva puncte legate de razboiul tarifar China-SUA.

Un prim lucru de care trebuie sa tinem cont este ca razboiul tarifar este un tip de razboi, pe cand razboiul valutar este un alt tip de razboi: sunt chestii diferite. Primul tine de protejarea productiei interne (cel putin la nivel declarativ) prin tarifarea bunurilor si serviciilor care vin din afara, iar al doilea tine de devalorizarea monedei proprii (raportata la alte monede straine) in vederea ajutarii exportului Daca pretul de desfacere al produselor de export este mai ieftin pentru straini datorita devalorizarii monedei proprii, economia (exporturile) este stimulata si castiga cote de piata.

Devalorizarea monedei proprii se face prin diverse metode specifice fiecarei tari in parte. Exista bineinteles diferenta intre o moneda de referinta cum este dolarul sau euro si o moneda folosita in mare parte pe plan local (cum ar fi rimimbi-ul – moneda Chinei). Devalorizarea se face prin scaderea dobanzii, prin alte politici monetare, prin afectarea directa a cursului de schimb (din pix sau din interventia pe piata cu ordine de cumparare / vanzare mai mult sau mai putin goale) etc.

Cu privire la razboiul tarifar SUA-China mai trebuie accentuat un aspect: China nu are cum sa riposteze. Adica, daca Trump pune tarifuri la importurile chinezesti, invers chinezii nu prea au ce sa faca deoarece importurile lor din SUA sunt mult mai mici decat exporturile lor in SUA. China a incercat prin cateva masuri similare sa contracareze tarifele lui Trump: a impus tarife pe ici, pe colo la cateva categorii de produse care afectau electoratul lui Trump (domeniul agricol). In paralel, a taiat investitiile din SUA (nu a mai cumparat companii, terenuri etc, companiile de stat chinezesti nu au mai investit in SUA). Cea mai la indemana masura este insa devalorizarea care taie o parte din puterea tarifelor in pretul final de vanzare in SUA. Mai sunt si alte mijloace dar in general, China avand viziune pe termen lung este dispusa sa incaseze cateva lovituri pe moment, in speranta ca Trump va pierde alegerile si inlocuitorul sau va renunta la tarife.

Desi nu am mentionat pana acum, poate ar fi momentul sa subliniez ca principalul lovit de aceste tarife este cumparatorul american. Daca pretul produselor chinezesti este marit peste noapte din cauza tarifelor, nu doar firmele chinezesti au de suferit. Acestea poate chiar pot incerca sa vanda in alta parte. In schimb, cum industria SUA nu poate prelua peste noapte productia chinezilor (oricat de mult ar visa Trump), tarifele se regasesc in preturi. De aceea, Trump spera ca Powell sa taie si mai mult dobanda, pentru a diminua puterea dolarului si pentru a oferi lichiditate cat mai multa in economie. Cresterea economica la care viseaza Trump ar prelua socul tarifelor si ar oferi „o punte” de trecere pana in momentul in care productia interna ar incepe sa functioneze si ar contribui astfel atat la cresterea veniturilor pentru stat (prin impozite) cat si la bunastarea americanului de rand (prin locuri de munca bine platite). Cum Powell a scazut nesemnificativ (doar s-a facut ca scade – desi sa vedem in continuare), Trump are acum o problema, fiind nevoit sa se gandeasca bine cat de mult mai poate sa mareasca tarifele.

In plus, pentru pietele financiare (actiuni, derivate, obligatiuni, credit, forex) aceasta tensiune a tarifelor nu este buna, existand oricand riscul unui crash.

Mentionam intr-unul dintre articolele explicative despre razboiul tarifar din perioada 2012 ca acesta este o consecinta a crizei economice si este urmat de controlul preturilor sau chiar de razboiul armat. Incercand sa loveasca in economia tarilor competitoare (pentru a stimula propria economie), fiecare stat face greseli din ce in ce mai mari din punct de vedere al capitalismului si al stabilitatii pietelor. Tarifele mari vor creste preturile interne si pot produce inflatie. Preturile pot creste pana la niveluri nesustenabile, caz in care politicienii vor acuza „bancile (si firmele) lacome” care maresc preturile si fac profituri si vor urma politici de reglementare a pietelor din ce in ce mai rigide, pana la controlul preturilor (impunerea unor preturi pentru produsele finale). Fenomentul s-a intamplat in Romania lui Ceausescu cand fabricile erau obligate sa realizeze un produs care sa fie desfacut pe piata la un pret X pentru a veni in intampinarea puterii de cumparare. Insa deoarece socialismul nu functioneaza, pentru a realiza „misiunea”, intreprinderile erau nevoite sa taie drastic din calitatea produsului. Penuria si slaba calitate sunt consecintele controlului preturilor. Asta, repet, in cazul in care nu se va ajunge la razboi armat.

Lui Trump ii convine tergiversarea tensiunilor cu China, deoarece astfel forteaza mana Fed-ului sa reduca dobanzile substantial si astfel sa pompeze bani in economie, care pompare, spera Trump sa produca o crestere economica sustinuta care sa il ajute sa castige alegerile. In plus, tarifele marite cresc veniturile administratiei si ii permit sa investeasca in infrastructura. De altfel, Trump chiar lucreaza la un plan de investitie in infrastructura care probabil va trece usor in Congres fiind dorit si de democrati care nu ar putea sa refuze un asemenea program socialist.

In lupta dintre uriasi, exista insa si victime colaterale: minionii. Stiti vorba: cand America tuseste, Europa face pneumonie. Si Romania face TBC as adauga eu … Tensiunile de pe piete dau lovitura dupa lovitura exporturilor romanesti si pietei creditelor de care multumita PSD-ului suntem din ce in ce mai dependenti. Cresterea riscului pe piete, va scumpi pretul banilor pentru tarile cu risc crescut chiar intr-o perioada de scadere a dobanzilor. Tocmai pentru ca perspectivele sunt sumbre, o economie in curs de dezvoltare (emergenta) ca a noastra, este vazuta ca o zona de frontiera si prin urmare banii si investitiile fug de ea.

Noi suntem insa din ce in ce mai depententi de nemti, legati ombilical de economia germana care are 50% exporturi. Daca razboiul tarifar se va extinde si asupra Europei si exporturile Germane vor fi afectate, Romania va avea drastic de suferit. Mai ales datorita expunerii noastre pe sectorul auto care in particular trece prin transformari si este un domeniu in scadere si mai ales datorita balantei noastre comerciale din ce in ce mai negative, o repetare a situatiei din 2008 nu este deloc exclusa chiar daca la nivel international criza nu se va repeta la aceeasi intensitate

Concluzii

Urmeaza un race to the bottom. Adica o lupta a scaderilor de dobanda pana in zona negativa. Aceasta s-a atins deja pentru diverse maturitati in cele mai puternice economii (Germania, Danemarca, Elvetia). La bondurile americane insa pretul este la fel de mare ca la obligatiunile bulgaresti. Aici intram in zona in care spuneam ca nu o stapanesc prea bine: a yield-curve-ului si a riscurilor inversarii acesteia. De asemenea, supravietuirea pe teritoriul negativ nu stiu ce presupune si nu stiu cat poate fi dusa in spate. Ceea ce a fost considerata uneori anomalie de moment (dobanda negativa la obligatiuni) va deveni status quo. Care sunt implicatiile? Greu de spus. Represiunea financiara exista oricum de o buna perioada, adica razboiul dus celor care economisesc. Pana acum solutia a fost investitia in actiuni care cresc o data cu inflatia. Cum insa actiunile sunt afectate de razboiul vamal si de incertitudinile economice (datorate si acestui razboi dar nu numai), nu mai ramane alta alternativa decat aurul. De aceea a si explodat aurul recent si exista sansa ca cresterea sa continue.

Pe langa race to the bottom, putem sa ne lovim oricand de Minsky moment – implozia creditului. Desi pare incompatibil cu dobanzile negative, implozia creditului este un risc permanent, indiferent de cat de vigilente sunt bancile centrale. De altfel, „solutia” gasita la criza creditarii din 2008 nu a dat inca roade si efectele acestei „solutii” sunt considerate de unii ca de fapt doar o prelungire a desfasurarii finale a tensiunilor cumulate in sistem: implozia totala a sistemului financiar. Dar despre asta, alta data …