[CORONAVIRUS] Războiul tarifar în pandemie

Trump ameninta 3M-ul si le ordona sa nu mai exporte masti N95 – atat de necesare – in Canada. Trudeau deocamdata zice ca nu incepe un razboi tarifar, desi … sugereaza ca ar putea sa opreasca exportul de manusi in SUA [ sursa ].

Cam acum o saptamana, Trump nu tinea nicio conferinta de presa in care sa nu repete “virusul chinezesc”. Pana cand chinezii au taiat “ratia” de masti exportate catre SUA si l-au rugat pe Trump sa isi ceara scuze fata de chinezii din SUA.

Peste tot in lume, batalia pe echipamente medicale este acerba si deja incepe sa aiba conotatii geopolitice. Serbia, de exemplu, “isi indreapta privirile spre fratii chinezi” dupa ce UE “are probleme ca sa se apere pe sine” – spune prim ministrul sarb [ sursa ].

Aparatura medicala este urgenta momentului, la nicio luna de la explozia cazurilor in intreaga lume. Ce ne vom face insa peste 2-3 luni cand criza se va acutiza si cand pe langa problema echipamentelor medicale, vom mai avea si problema produselor alimentare, a componentelor de schimb pentru diverse industrii strategice (cum ar fi centralele nucleare) si poate chiar a resurselor energetice.

As face aici o mica paranteza. Dupa cum stim, guvernul (liberal – haha) Romaniei a introdus controlul preturilor pentru energie. Fara interzicerea exportului, evident aceasta plafonare este total inutila. Pe langa faptul ca pana la ridicarea plafonarii, toate companiile din domeniu vor sista investitiile si dezvoltarea retelei (cu siguranta contractele alea de garantare a monopolului vs extinderea retelei au ceva clauze legate de controlul preturilor). Daca insa exportul nu este interzis, pun pariu ca vor incepe sa creasca “avariile” si “disfunctionalitatile” stricti coroborate cu puseurile de cerere din exterior. Deocamdata nu e cazul insa, datorita contractiei productiei, dar daca/cand multe fabrici isi vor relua activitatea, si cand discontinuitati vor apare in punctele strategice – oricat de mult s-ar pregati guvernul – cu siguranta ca cine plateste mai mult va avea parte de energie si gaze. Deja cazanele au inceput sa bubuie la centrala termica a Craiovei [ sursa ] , care insa recunoscuta pentru problemele periodice datorita managementului profesionist cu coordonarea de partid locala.

Intorcandu-ne insa la razboiul tarifar, daca alta data oponentii “fascistului” Trump macaneau impotriva lui pentru tarifrele cu chinezii, acum Trump ar fi taxat daca nu ar limita exporturile si daca nu ar stimula dezvoltarea locala in detrimentul importului din China.

Exista totusi sperante. Atitudinea Chinei este datatoare de sperante. Chinezii doneaza repsiratoare statului New Jersey si mai multor alte state. Pe semne ca suferinta i-a facut pe chinezi sa inteleaga ce inseamna lipsurile sau poate ca totul e marketing si PR pentru viitorul politai al lumii care doreste sa castige sufletele stapanitilor cu daruri, asa cum americanii au castigat vestul cu planul Marshall.

Update la războiul tarifar

Un scurt flashback …

Razboiul tarifar care se vede la orizont o data cu venirea lui Trump nu este ceva nou si nici ceva neasteptat si nici ceva care incepe o data cu Trump. Cititorii acestui blog au o imagine clara a faptului ca razboiul tarifar este doar inca o etapa din desfasurarea crizei totale care a inceput cu criza creditelor in 2008 si care se va termina cu un mare razboi mondial.

Iata doar cateva referinte la articole in care am tratat razboiul tarifar:

2011 Martie – Prabusirea uriasului

Ca orice uriaş care se prăbuşeşte, în căderea sa SUA va face mult zgomot. Ce vedem acum cu criza alimentară este încă unul din răcnetele uriaşului. După ce cutremurul financiar a transmis unde de şoc înfiorătoare în toată lumea, ameninţând cu falimentul tuturor băncilor şi instituţiilor financiare, şi după ce “soluţia” americanilor a fost preluată şi prin alte părţi a venit acum vremea inflaţiei accentuate. Multe din etapele crizei se desfăşoară însă în paralel. Mai devreme sau mai târziu americanii vor fi nevoiţi să taxeze produsele chinezilor în urma inflexibilităţii acestora cu privire la devalorizarea yuan-ului.

2011 Septembrie – PEG-UL FRANCULUI DE EURO: ÎNCĂ O ETAPĂ DE RĂZBOI TARIFAR

Nu stiu insa daca am mentionat clar acolo ca razboiul valutar nu este decat precursorul razboiului tarifar. Dupa ce vor termina cu devalorizarea valutelor proprii, pentru ca sa sustina pe linia de plutire economiile proprii, tarile vor impune din nou tarife comerciale si chiar limitarea preturilor pentru a evita hiperinflatia. Si aceasta etapa este doar inca un pas catre razboiul mondial, asa cum s-a intamplat si in anii 30.

2011 Noiembrie – O privire inapoi

Asistam asa la zorii unei noi etape a crizei: deglobalizarea. Vrem, nu vrem, vedem cum aceasta etapa se manifesta pe multiple planuri, de la bancile si companiile care pleaca, la revenirea taxelor vamale (razboaie tarifare), la reducerea transporturilor, deteriorarea relatiilor intre state – acolo unde exista.

2013 – Februarie – CARNEA DE CAL, ȘUBREZIMEA STATUS-QUO-ULUI ȘI RĂZBOIUL COMERCIAL

Piata comuna a fost frumoasa cata vreme vesticii aveau unde sa exporte si aveau o piata de desfacere care sa sustina o crestere economica.  Acum asistam la procesul invers, din ce in ce fiecare tara isi va apara mai puternic si mai ferm interesele economice care sunt mai ales legate de apararea producatorilor locali. Daca razboiul valutelor incearca sa ajute producatorii prin mentinerea unor costuri de productie cat mai mici, razboiul comercial intervine mai ales atunci cand cel valutar nu prea mai poate face mare lucru.

2013 Mai – RĂZBOIUL TARIFELOR: O PRIMĂ MARE BĂTĂLIE

Prima mare batalie in razboiul tarifar este Germania-China si frontul este panourile solare. Ca in orice razboi, nici nu stii de unde incepe si cum se termina. Este insa evident ca de el vor avea parte mai ales tarile care produc foarte mult si care se lupta pe viata si pe moarte pentru a-si mentine cota de piata si pentru a nu pierde pe nici un sector. China a mai avut acum cativa ani un razboi tarifar cu Japonia cand a interzis exportul de minereuri rare. Acest conflict a avut insa si o componenta ne-economica care tine de conflictul cu privire la insulele revendicate de chinezi, dar evident aceasta este doar o scuza. Japonia nu a raspuns atunci, pentru ca nu prea avea cu ce. A raspuns insa anul acesta prin doborarea yenului cu peste 25% doar in cateva luni. Astfel bunurile japoneze devin mai ieftine si prin urmare mai competitive pe piata mondiala, in detrimentul celorlalti producatori dintre care ei mai mari sunt China si UE. Nu e de mirare ca aceste razboaie se duc intre marile economii, care produc mult si exporta mult: China, Japonia, Germania.

Ce-i mâna pe ei in luptă? De ce tocmai americanii vor un razboi tarifar?

Pe scurt, razboiul tarifar este o etapa intre declansarea crizei (asa-numita “criza creditarii” din 2008) si finalul crizei (razboiul mondial). Etapa tiparii banilor se pare ca se apropie de sfarsit. Prin razboiul tarifar se vor accentua la maxim conflictele mocnite intre marile puteri si foarte usor se poate oricand declansa razboiul care are scopul sa reseteze situatia datoriilor in sensul ca cel mai puternic va porni de la plus, nu va fi la minus 14 trilioane (sau mai mult) cat este datoria actuala a americanilor.

Exista o stransa legatura intre razboiul tarifar si riscurile existentiale ale SUA. Aceste riscuri sunt in primul rand militare. Principalul risc al americanilor sunt de departe chinezii. Faptul ca in ultimii ani Obama s-a ocupat mai mult de rusi este doar o slabiciune a acestei maimute cu doi neuroni care s-a impotmolit in Siria cu Primavara Araba si nu a fost capabil sa scoata alta schema de strategie pentru a rezolva marsul nebunesc al Chinei care deja a depasit Japonia si se apropie vertiginos de podium.

Firesc, o data cu dezvoltarea economica, China are din ce in ce mai multi bani pentru armata si mai ales pentru cercetarea si dezvoltarea de arme superioare care sa anihileze avantajele tehnologice care determina superioritatea.

As face aici o mica paranteza: in lumea de astazi, dominatia militara nu se face prin numarul de soldati, nici prin numarul de tancuri si nici prin numarul de sateliti, ci prin superioritatea aeriana. Avionul cel mai puternic, cu cea mai mare raza de actiune cu cele mai bune rachete, cu cel mai bun sistem stealth va determina cine domina lumea. Evident conteaza si bazele, conteaza si logistica, conteaza si numarul, ecuatia este mult mai complexa. Insa este extrem de cert ca China avanseaza rapid atat pe directia calitatii si capacitatilor armelor cat mai ales pe directia cantitatii acestora.

De aceea SUA trebuia sa faca ceva ca sa franeze dezvoltarea Chinei si cum pe plan militar nu prea are ce sa faca (nu poate sa ii atace pur si simplu si prin razboaie proxy nu prea are unde), o sa incerce sa faca acelasi lucru pe care l-a facut cu URSS-ul la vremea respectiva: sa ii atace economia. In prezent economia Chinei se bazeaza foarte mult pe consumul americanilor. Un tarif de import va taia mult din productia chinezilor si va declansa o criza existentiala pentru partidul comunist din China. Socul va fi indeajuns de puternic incat sa le taie mult din avantul chinezilor care in ritmul actual pur si simplu nu mai pot fi opriti.

Sa nu credem insa ca pana acum americanii au stat cu mainile in san. Iata cateva din tentativele americanilor de a bloca marsul economic al chinezilor:

  • tentativa (esuata) de creare a unor aliante economice cu alte tari din zona Asiei in dorinta de a stimula competitori locali care sa preia modelul chinezesc si sa furnizeze in continuare marfa ieftina pentru cartoful de canapea american tinut pe linia de plutire cu ajutoare sociale, fara a alimenta insa conturile in dolari ale partidului care sa ii investeasca ulterior in armata;
  • interzicerea achizitiilor de companii tehnologice americane de chinezi;
  • interzicerea vanzarii de companii cu rol in infrastructura (porturi, autostrazi, mine);
  • manipularea diverselor piete financiare si tentativa de destabilizare a pietei creditelor din China; chinezii au rezistat insa cu eroism la toate socurile de pana acum (mai mult sau mai putin datorate americanilor)

Evident, in aparenta, ce face Trump pare simplist: sa aduca locurile de munca inapoi si sa ajute companiile americane. Sa fim insa seriosi, acesta este doar discursul public … Americanilor nu le displace ca chinezii sa munceasca si ei doar sa tipareasca bani. Tiparnita americanilor nu are inca nici o problema, poate oricand sa mareasca turatia. Insa un consum si mai mare in SUA, in “configuratia” actuala nu ar insemna decat o productie si mai mare in China si prin urmare miliarde si mai multe pentru armata chinezeasca. Ca un mic amanunt, doar in decembrie 2016, surplusul balantei de comert exterior a Chinei a fost de 40 de miliarde dolari (!), desi cu 20 mai putin ca acum un an.

Fie din “patriorism”, fie din viziune strategica preventiva la pericolul chinezesc, noul izolationism american care va incepe cu epoca Trump nu se va opri la China …

Dar cu nemtii ce-are Trump?

Se intelege ca daca vor incepe un razboi tarifar, americanii, nu o vor face doar impotriva chinezilor. Protectionismul va fi total si va lovi chiar si in companiile americane care isi muta o fabrica afara. Declaratiile lui Trump cu privire la faptul ca nemtii nu cumpara indeajuns de multe masini americane, la fel cum americanii cumpara masini nemtesti, si amenitarea unei companii americane cu taxarea sunt doar cateva mici salve de inceput. Trump inca nu a ajuns la Deutsche Bank si nici macar nu a apucat sa ii ameninte pe nemti cu confiscarea aurului.

Nemtii insa nici nu realizeaza ca Trump nu glumeste si cred ca nebunia lui cu taxarea nu va fi acceptata de congres si nu va fi posibila. Atat de siguri sunt nemtii ca Trump doar vorbeste aiurea, incat fac si glume pe seama faptului ca Trump se plange ca nemtii nu prea cumpara masini americane. La intrebarea “ce ar putea sa faca americanii ca nemtii sa cumpere mai multe masini”, presedintele coalitiei aflate la putere declara cu mandrie teutonica: “sa faca masini mai bune”. Zambetul neamtului se va transforma insa rapid in traditionala deutsche angst in momentul in care politicienii americani, stransi cu usa de alegerile de peste 2 ani care se apropie cu pasi repezi, vor tine cont de muncitorul de rand care l-a votat pe Trump si care asteapta ca joburile sa se intoarca in tara. Si cum se pot intoarce joburile? Facand masini mai bune ca nemtii? In nici un caz… Poate taxand importurile venite din Germania si Mexic si facandu-le atat de scumpe incat companiile sa prefere sa produca local, in SUA.

Ce va face restul lumii

Chiar daca Trump nu va reusi sa implementeze tarifele 100% asa cum le planuieste el, in cel mai rau caz, va reusi pe anumite sectoare sau cu anumiti parteneri. Sau in cel mai rau caz, ii va lua un an si ceva pana sa blocheze TTIP-ul si TTP-ul pentru a face rollback la toate mutarile facute de Obama. Insa, paradoxal, tocmai pasii facuti de Obama pentru intarirea puterii prezidentiale il vor ajuta pe Trump ca sa realizeze cat mai mult din propria platforma fara ajutorul Congresului. Daca multe se pot spune despre Trump, ce nu se poate spune este ca ar fi un negociator prost. Trump este un geniu al negocierilor, fiind cheia succesului sau in domeniul imobiliar. Puterea de negociere il va ajuta nu doar in politica externa ci mai ales in politica interna unde Trump va domina Congresul si va reusi mare parte din toate masurile pe care si le va propune, nu de putine ori folosind tehnici mai putin fair-play, cum ar fi serviciile secrete, minciuna, santajul sau amenitarile.

Restul lumii, pusa fata in fata cu “izolationismul” american, va incerca in prima etapa sa se regrupeze. Chinezii vor incerca sa intareasca schimburile cu europenii pentru a compensa cererea de produse din SUA. In cazul intrari in conflict economic cu SUA, China nu va mai cumpara nici obligatiuni americane si se va indrepta spre cele europene, mai ales spre cele nemtesti. In Europa, pe fondul surplusului de marfuri chinezesti se va accentua deflatia si companiile producatoare europene vor avea noi si noi piedici in tentativa de relansare. Nu doar ca abundenta de marfuri chinezesti ar putea destabiliza intreaca productie europeana si mai ales exporturile chinezesti, insa inchiderea americii la exporturile americane va produce diverse socuri pe intregi sectoare economice.

Dar datoriile?

Am evitat tacticos sa abordez chestiunea datoriilor, datoriile fiind cancerul care a pus gheara pe economia mondiala si care franeaza dezvoltarea si stabilitatea, fortand o crestere nesustenabila si fara nici un sens. Cu privire la datoria americanilor, Trump spera ca prin taxarea importurilor sa creasca veniturile la buget astfel incat sa compenseze pierderile din scaderea consumului. Este o schema insa greu de gestionat si fara nici un garantie de succes. Bugetarea la americani nu este insa niciodata prea chibzuita, de vreme ce au la indemana tiparnita si pot oricand sa tipareasca. Pe scurt, Trump renunta la ideea de a rezolva datoriile prin inflatie ci tinteste la crestere economica. Trump spera ca prin refacerea productiei interne si investitia in infrastructura, va reusi sa plateasca datoriile si sa intoarca trendul de crestere al acestora, echilibrand deficitele. Misiune imposibila, evident. Este nevoie insa de nebuni care sa spere si sa lupte pentru alte solutii “out of the box”. Este clar ca ce s-a facut pana acum nu a dat roade si este timpul pentru altceva. Orice altceva! Productie interna, dezvoltarea infrastructurii, o armata puternica nu sunt deloc idei proaste. Cinste lui Trump ca gandeste si ca incearca asa ceva. Daca va putea este insa o alta poveste …

Intr-un an ar cam trebui insa sa se vada deja rezultate palpabile. Semne incurajatoare deja exista: cel putin, din punctul in care a pornit, Trump poate negocia mult mai avantajos cu chinezii si cu marile corporatii americane decat daca ar fi facut-o Hitlery, care nu prea schimba nimic, ci doar “continua munca lui Obama” …

Daca americanii au succes, modelul american va fi preluat si de alte tari si vom asista la o competitie acerba intre cele trei mari economice mondiale: SUA-Japonia, UE si BRICS.

Sa speram insa ca vom avea parte doar de competitie economica si ca intr-adevar americanii se vor lupta sa faca masini mai bune ca ale nemtilor si ca pe alocuri, razboiul tarifar neavand ca rezultat iesirea din criza, se va transforma peste noapte in razboi militar.

Războiul tarifar la orizont

Referitor la reactia presedintelui Basescu la anuntul apelului Bancii Centrale a Austriei care recomanda bancilor austriece sa isi scoata banii din Romania si alte state, pentru ca oricum pe-aci mare sfaraiala nu va mai fi de stors pentru urmatoarele decenii.

Analistul financiar Liviu Voinea crede că introducerea unei taxe pe bănci ar putea fi o soluţie, dar spune că s-ar putea dovedi să nu fie cea mai bună măsură. “O suprataxă aplicată băncilor ar putea fi o soluţie, dar nu cred că este aplicabilă pentru că în final s-ar reflecta tot asupra costurilor suportate de clienţi. Iar statul este unul dintre clienţii importanţi ai băncilor.” (Sursa: Ziarul Financiar)

Despre razboiul tarifar am mai scris in cateva articole, dar nu stiu in care anume am specificat ca acesta este doar o etapa in evolutia crizei, o etapa ulterioara crizei financiare si a datoriilor suverane. Totodata razboiul tarifar se poate produce/manifesta simultan si/sau paralel cu razboiul valutar si precede bineinteles etapa controlului preturilor si ultima etapa, cea a razboiului mondial. Aceste etape sunt binecunoscute in istorie, in criza din anii 30.

Sa rezumam deci pe scurt toate etapele unei crize: mai intai criza apare in domeniul financiar si se manifesta prin desumflarea unei bule si pierderi imense pentru multi jucatori. Aceasta prabusire – credite + actiuni – produce o contractie a lichiditatii si prin urmare a creditarii care provoaca scadere economica. Si cum toata lumea face afaceri pe credit, se produce astfel un lant al dependentelor, de la firmele care falimenteaza, greutatea se transfera pe state care trebuie sa faca fata cu cheltuieli scazute si cu somaj ridicat (pe langa lipsa creditului). Ca sa scape, unele state incearca sa exporte, si unele chiar reusesc, cum ar fi Germania. Cele care nu reusesc, isi dau jos cu moneda, se lupta sa aiba o moneda cat mai slaba pentru ca produsele lor sa fie mai ieftine in afara si astfel sa se vanda mai usor. Un exemplu de stat care se lupta permanent cu taria propriei monezi este Japonia si mai recent Elvetia. Si americanii incearca sa slabeasca dolarul desi la ei aceasta slabire este in primul rand o consecinta nu un target. Aceasta etapa poarta numele de razboiul valutar: fiecare tara cauta sa aiba moneda cat mai slaba ca sa poata sa exporte, deci sa creasca economic si sa revina din nou pe crestere.

Razboiul tarifar apare cand tensiunile economice fac ca fiecare incearca sa prioritizeze consumul resurselor in intern, in detrimentul externului. Cand vaca avea lapte de muls, bancile austriece erau dornice sa investeasca in Romania. Acum cand lapte nu mai e, pleaca de la vacile noastre si se pastreaza furajele doar pentru vacile lor, ca nu cumva sa moara de foame. Astfel, romanii reactioneaza si ameninta cu taxari. Asa au facut  si unguri, la ei razboiul tarifar manifestandu-se deja de ceva timp. Razboiul tarifar este insa limitat de tratatele internationale existente: de exemplu, in UE tarile nu pot sa impuna taxe vamale produselor din extrerior. Alte state insa pot, de exemplu China a interzis vanzarea de minereuri rare catre Japonia, iar Rusia, anul trecut a interzis exportul de produse agricole. Rolul razboaielor tarifare este de a ajuta economia interna impunand diverse piedici intrarilor din afara care altfel ar inhiba orice dezvoltare interna. De asemenea, razboiul tarifar poate impune anumite restrictii unor iesiri de resurse, in vederea focusarii acestora spre necesarul intern. Asta cere acum Austria, asta a facut Rusia prin interzicerea exportului de grane. Bineinteles, cand razboiul tarifar se va extinde si va lua avant, toti vor avea de pierdut, mai ales cei care nu au canale de export solide, cum ar fi Romania care e dependenta de exporturile catre UE. Razboiul tarifar nu face decat sa minimixexe globalizarea, sa fragmenteze comertul si investitiile, sa schimbe practic total paradigmele actuale ale economiei globale care si-asa a fost lovita crunt de criza creditelor si de scaderea cererii.

Controlul preturilor este o etapa disperata: cand productia este din ce in ce mai mica si exista riscul hiperinflatiei, guvernele impun preturi maxime producatorilor pentru a evita explozia preturior si explozia saraciei. Ca rezultat, piata neagra infloreste si economia intra intr-o zona sumbra de subdezvoltare. Romania a mai cunoscut aceasta etapa in perioada de tranzitie, anterioara liberalizarii preturilor.

Razboiul militar este ultima etapa, si desi poate rezulta din frecusurile din razboiul valutar sau tarifar (de exemplu pretentiile SUA asupra Chinei ca sa intareasca yuan-ul), poate aparea pur si simplu pe fondul unor focare asimetrice. Dar sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva.

Una peste alta, Basescu nu doar ca nu are ce sa le faca austriecilor, dar mai spune si prostii. Da, este adevarat ca atunci cand era de supt austriecii au venit, dar acum e alta situatia: bancile nu sunt asociatii de binefacere. Bancherii daca pleaca, pleaca pentru ca nu fac bani aici, economia e moarta, guvernul nu creaza un mediu propice dezvoltarii afacerilor, investitiile sunt proaste, coruptia macina orice si oamenii pregatiti si de valoare fug in afara. In conditiile astea, cine sa mai faca profit ca sa dea si la banci ca sa le tina aici?

Marea drama a Romaniei este ca noi dam mereu vina pe altii si nu cautam sa ne schimbam mentalitatea. Iar daca cautam, nu suntem in stare. Basescu desi este de atatia ani presedinte, ne dovedeste prin acest discurs inca o data ca nu are habar de economie, nu are habar de politica externa si nu are nici consilieri care sa il ajute. Vai de el si vai de noi!

Începe sau nu războiul? Adevărul șocant!

Ca și alte războaie, trebuie să existe o stare de tensiune suficient de crescută pentru a putea motiva țările să înceapă un nou război. Războaiele nu apar deloc întâmplător. Există evident un cap care decide (împreună cu alte capete) că se merită un război, pentru că altfel nu se mai poate. Știm din istorie că după război cine câștigă declară autoritatea morală și se începe scrierea istoriei acelui război în care evident partea câștigătoare este prezentată pozitiv, ca forță a binelui iar cei care au pierdut, sunt prezentați ca inferiori morali, vrednici de a fi judecați de posteritate. Rareori, reinterpretări ale istoriei sunt tolerate deoarece cu cât un război este mai mare, cu atât puterea învingătoare are capacitatea de a domina narativul și discursul cu privire la istoria recentă în urma căreia a câștigat. Este un fenomen firesc și nu doar puterea politică și militară contribuie la această situație ci chiar poporul de jos din țara câștigătoare consideră firesc ca să își aplaude eroii și să ridice steagul superiorității morale.

În general, Dumnezeu ajută într-adevăr ca în istorie să existe un echilibru și când răul se adună într-un loc, îngăduie războiul peste poporul păcătos fie pentru a-l îndemna la pocăință (dacă aceasta mai este posibilă) fie pentru a-l extermina și a-i șterge urma din istorie, dacă păcatele la care a ajuns sunt strigătoare la cer (cum a fost Imperiul Mayaș). Dar Dumnezeu fiind pragmatic, uneori se folosește de imperii și le tolerează pentru a le folosi cu un anume scop mai târziu – așa a fost cu Imperiul Roman care a permis în premieră o oarecare toleranță a credințelor religioase fără de care creștinismul nu s-ar fi putut afirma.

Acum, dincolo de a discuta evenimente și fapte actuale, doresc să vorbesc puțin despre fundamentele tectonice ale geopoliticii globale care favorizează – după părearea mea – un război mondial. Am tot discutat despre riscul existențial pentru SUA pe care China îl pune. Nu știu dacă mai are sens să argumentez ceva, dar iată doar un nou fapt auzit recent la podcastul între Joe Rogan și Jordan Peterson – Peterson a afirmat că China produce în fiecare an un număr de ingineri egal cu numărul total de ingineri pe care îi are SUA. Ori inginerii ăia cât timp credeți că o să mai producă doar gadgeturi vândute pe 2 lei pe hârtie tipărită la americani? Mai devreme sau mai târziu, acești ingineri vor vrea să câștige bani mai mulți și vor inventa tesle mai tari ca Tesla, punând încă un cui pe coșciugul SUA, DACĂ SUA nu folosește ultimele “avantaje competiționale” față de China – puterea armată.

În contextul conflictului cu China, și-ar dori SUA un război cu Rusia, ideal unul convențional, deși nu știm ce gândesc generalii, care cunosc mai bine riscurile și potențialul unui război nuclear. SUA încearcă stimularea unui război din ce cauze? Extinderea NATO spre Ucraina este o imbecilitate. Ca să vă dați seama de cât de idioată este presa românească (dar nu numai), căutați undeva dacă și-a pus vreun măcănitor întrebarea – să presupunem că Rusia protestează vehement, dar în urma presiunilor SUA, va da înapoi și va accepta intrarea Ucrainei în NATO. Care va fi starea NATO atunci? Frontiera NATO se va extinde drastic, NATO va avea direct graniță de ~800km cu Rusia și încă ~600km cu Belarus – o provincie rusească cu o pseudo-autonomie. Cum va apăra NATO o graniță de 1400km mai apoi? Vor aduce americanii tancurile lor și avioanele? Numai pentru a face poliția spațiului aerian, se vor consuma lacuri întregi de motorină, pe care Ucraina nu le are și care vor ieși din buzunarele NATO. Nu mai zic de faptul că Ucraina nu are armată, nu aduce niciun avantaj alianței, vine la pachet doar cu probleme și cu costuri imense, chiar pe timp de pace.

Nu doresc să lungesc discuția prea mult la ce este de fapt NATO, dar o alianță cu prostănacul Genoa vice-președinte, este clar că nu prea e ce pare a fi. NATO este în prezent doar umbra a ceea ce a fost, o alianță pe ultima suta de metri în care unii deja nu prea se mai simt confortabili, și nu mă refer doar la turci. Și în plus, o alianță care în afara unor dictatori cum a fost Ghadafi, nu a avut mari succese militare, ba chiar a avut două înfrângeri – Siria și Afganistan. Și să nu îmi ziceți că alea nu au fost războaiele NATO și de aia le-au pierdut americanii … sub o forma sau alta NATO a luptat și a pierdut.

Asta nu înseamnă însă deloc că SUA nu are armata puternică. NATO nu trebuie deloc confundat cu SUA, NATO este o fațadă arătată popoarelor, un instrument propagandistic folosit pentru mașinațiuni geopolitice. În cazul de față, se dorește stârnirea unui război. Americanii au făcut tot ce le stă în putință pentru a-i stârni pe ruși. Ideal pentru americani, ar fi ca rușii să înceapă un război și americanii să îi lovească cu bățul printre gard, cumva din afară, fie prin asset-urile deja implantate în Ucraina, fie prin costul efectiv al unui război (și economic, și de imagine, și social), fie prin eventuala escaladare prin implicarea altor cărnuri de tun din zonă în acest război și eventualul răspuns al Rusiei.

Dacă cele de sus s-ar întâmpla – un război local, convențional, între Rusia și Ucraina și ideal între Rusia, Ucraina și chiar alte state din zonă, SUA ar da o lovitură puternică parteneriatului ruso-chinez prin scăderea capacităților militare și economice ale Rusiei și apoi ar veni rândul Chinei. În cazul Chinei, SUA ar recunoaște Taiwanul și ar plusa înarmarea acestuia, poate chiar plasând rachete, în încercarea de a provoca și pe chinezi să atace Taiwanul și astfel să piardă și ei din focus și mai ales din avântul economic care îi propulsează acum – fără aceste războaie – în lider economic și financiar în cel mult 10 ani. Ori după economie, urmează armata …

Ideal pentru SUA deci ar fi să provoace pe de o parte Rusia la un război local și pe de alta să provoace China. Dar nu există riscurile ca SUA să piardă ceva din toate acestea? Ce să piardă?! Sau mai bine zis ce să piardă mai mult cât a pierdut deja?! SUA se află economic și financiar într-o gaură neagră care se vede deja pe piețele financiare. Plandemia nu a făcut decât să ofere pretext pentru prelungirea agoniei cu încă 2 ani. Dar acum, ce să mai urmeze? Deoarece plandemia s-a fumat, Fed-ul este obligat să mărească dobânzile deoarece hiperinflația seculară bate la ușă. Mărirea dobânzilor va impune austeritate drastică, care va duce la tulburări sociale masive, care vor măcina – și mai mult – Imperiul, din interior. Situația este extremă și nu detaliez. Săptămâna următoare BREAKING NEWS-urile vor fi legate de piețele financiare și veți afla mai multe. Dar un război va consolida dolarul, va exploda prețul gazelor și al petrolului (resurse pe care SUA le are) și va oferi oportunități de a da lovituri economice și financiare puternice atât competitorului principal – China, cât și Uniunii Europene care după cum știm de pe vremea lui Trump este de fapt un mare parazit al sistemului financiar american și de asemenea, prosperă sub umbrela armatei americane fără a plăti chirie. UE chiar dacă nu este principalul, este secundarul competitor economic al SUA, prin mașinăria de export care este Germania și care după China, inhibă cel mai mult manufactura și producția locală din SUA. Acele războaie tarifare din vremea lui Trump nu a fost reglate ci doar sunt ignorate de Bidon deoarece nu îl prea duce capul iar centrele de putere care fac politica SUA acum, preferă soluția militară măsurilor de restructurare economică propuse de Trump prin “MAGA”.

Dar așa cum sunt condițiile necesare apariției unui război – așa cum o pădure uscată are nevoie doar de o scânteie – tot așa sunt și câteva piedici. Iar relația germano-rusă este una dintre ele. Germanii înțeleg foarte bine situația și interesul american și de aceea pun bețe în roate, bătându-și joc de tentativele de provocare ale SUA prin trimiterea ucrainienilor de căști de luptă HD în loc de arme, ca și cum le-ar trimite console de jocuri. Germania nu are de ce să se plângă: exporturile duduie, inflația pe euro este optimă și va ajuta reducerea datoriilor, riscul fragmentării UE a trecut, Brexitul nu a pus mari probleme și o a doua conductă de gaz, coroborat cu noul program “Green Deal” care este de fapt un Green German Deal deoarece forțează toată Europa să cumpere panouri și echipamente electronice “eficiente” de la nemți, toate acestea sunt elemente extrem de pozitive pentru economia și societatea germană, mai ales în contexul aplatizării problemelor cu imigranții și a depășirii crizei sanitare produsa de Covid (o cacialma la care însa nemții s-au calibrat economic perfect).

Pentru nemți, deci, războiul nu prezintă interes. Dar ce pot face? Fac ce pot și vor face ce trebuie chiar dacă începe, adică vor face pact cu rușii și în niciun caz nu vor pune umărul la orice acțiune împotriva sursei lor de gaze care le alimentează economia. Fără gazul rusesc, 35% din economia germană s-ar evapora, ori asta ar însemna o depresie similară unui război. Practic pe nemți, ruși nici nu trebuie să îi atace, dacă vor să le facă rău – trebuie doar să le taie gazul. Cu noua conductă, procentul de 35% va crește spectaculos, lipsa energiei fiind principala frână actuală pentru nemți în creșterea și mai mare a exporturilor.

O a doua condiție tectonică împotriva războiului ar fi situația din China. China nu își permite tensiuni înainte de congresul partidului. Chinezii fac lucrurile pas cu pas, programatic, ca adevărați comuniști cincinali ce sunt, și focusul de moment este viitorul congres unde se va realege tovarășul. Dacă Rusia începe războiul, China are riscul escaladării tensiunilor cu Taiwanul, deoarece este evident următoarea mișcare a SUA și prin urmare chinezii probabil i-au rugat pe ruși să stea calmi deocamdată cu orice risc. De altfel, pe ruși nu are de ce să îi mănânce undeva să facă ceva legat de Ucraina. Timpul joacă în favoarea lor. Ucraina economic este nisip mișcător, fără o stabilitate nu poate avea parte de investiții și dezvoltare. Ori gazele costă și cu conducta noua pornită, rușii vor avea noi opțiuni de a tăia Ucraina din circiut chiar dacă nu vor putea să îi elimine de tot. Deci nici rușii nu ar avea de ce să invadeze Ucraina, mai ales că în Donbass deja dețin controlul – ce altceva să facă? Evident că primirea Ucrainei în NATO ar cam fi o linie roșie, dar în niciun caz nu vor ocupa Kievul ci maxim ce ar putea face este să atașeze Donbass-ul cum au făcut cu Crimeea și încercând pornirea și de alte focare – deși evident cu slabe șanse în alte zone.

Două lucruri sunt de concluzionat:

  1. incapacitatea ucrainienilor care s-au lăsat atrași în aceste mașinațiuni geopolitice în care finalitatea pentru ei este împărțania între vecini; vedem asta din recentele tentative disperate de a pune apă pe foc
  2. defectarea jucăriei militare americane care dă din colț în colț în încercarea de a repara petecele ignorate atâta vreme, când în loc să își consolideze poziția și să lupte cu corupția internă, soldații s-au bucurat de bugetele nediscreționare ducând războaie de antrenament prin Afganistan sau Siria unde soldățeii se joacă de acasă la drone trimițând bombe aiurea prin sate distruse la marginea lumii doar ca să justifice cheltuirea miliardelor și să alimenteze orgoliul idiot al poporului american însetat de sânge; din această turbare, nu este deloc deplasat să gândim că în căderea lui marele uriaș nu va reuși să se redreseze ci va cădea cu un mare bang; de vom fi și noi sub el când cade, depinde doar de cât sânge de neamț mai curge prin neamț

Războiul tarifelor: o primă mare bătălie

Numeroase paralele s-au facut intre criza din 1933 si criza actuala si exista voci care sunt convinse ca “acum stim mai multe” si prin urmare masurile luate de guvernatorii bancilor centrale relevante (in principal de FED) de tiparire masiva a banilor au evitat ca criza sa aiba aceleasi efecte ca cea din ani 1933. Evident, daca ar fi sa ne luam dupa unii indicatori de somaj din unele tari, situatia nu e prea diferita, ca sa nu mai spunem ca masurile de salvare a bancilor prin tiparirea de hartii nu doar ca nu si-au dovedit eficienta, dar au cam distorsionat toate pietele, de la piata actiunilor care creste nejustificat si nu mai are o legatura fireasca cu economia normala, pana la piata obligatiunilor si piata creditelor. Despre fiecare in parte este foarte interesant de analizat cum a distrus interventionismul guvernelor prin bancile centrale bunul mers al lucrurilor. De fapt, nu este prima data cand guvernele intervin si altereaza pietele, problema principala este ce se urmareste, ce fel de transformari sunt aplicate, ce fel de influente, cui servesc, pe cine ajuta. Este o poveste lunga si as avea mult de detaliat traseul dramatic pe care l-a avut guvernul SUA in crearea bulelor din diverse piete care au dus la criza creditelor din 2008 si se pare ca vor duce in curand la distrugerea pietei obligatiunilor suverane.

Daca in anii 30 a fost acuzata pasivitatea guvernului care nu a luat masuri prea rapid, acum guvernele au sarit calul si au facut din interventionism o noua ideologie politica, un nou crez al politicienilor care speriindu-se de ce s-ar putea intampla daca ar lasa pietele sa regleze totul, cred ca stiu mai bine decat natura, in ce directie trebuie sa curga o apa sau sa bata o furtuna. Evident este copilarie sa crezi ca poti sa schimbi directia sau traseul unui rau si daca vei reusi poate sa faci un baraj sau sa diguiesti pe ici pe colo, daca nu ai calculat totul cum trebuie, vei avea o mare problema.

Sa revenim insa la ce se mai intampla la nivel mondial ca sa vedem unde ne putem plasa in comparatie cu anii 30. Voi relua insa un fragment dintr-un articol din Noiembrie 2011 in care am detaliat cam cum vad eu etapele crizei si ce inseamna fiecare in parte:

Sa rezumam deci pe scurt toate etapele unei crize: mai intai criza apare in domeniul financiar si se manifesta prin desumflarea unei bule si pierderi imense pentru multi jucatori. Aceasta prabusire – credite + actiuni – produce o contractie a lichiditatii si prin urmare a creditarii care provoaca scadere economica. Si cum toata lumea face afaceri pe credit, se produce astfel un lant al dependentelor, de la firmele care falimenteaza, greutatea se transfera pe state care trebuie sa faca fata cu cheltuieli scazute si cu somaj ridicat (pe langa lipsa creditului). Ca sa scape, unele state incearca sa exporte, si unele chiar reusesc, cum ar fi Germania. Cele care nu reusesc, isi dau jos cu moneda, se lupta sa aiba o moneda cat mai slaba pentru ca produsele lor sa fie mai ieftine in afara si astfel sa se vanda mai usor. Un exemplu de stat care se lupta permanent cu taria propriei monezi este Japonia si mai recent Elvetia. Si americanii incearca sa slabeasca dolarul desi la ei aceasta slabire este in primul rand o consecinta nu un target. Aceasta etapa poarta numele de razboiul valutar: fiecare tara cauta sa aiba moneda cat mai slaba ca sa poata sa exporte, deci sa creasca economic si sa revina din nou pe crestere.

Razboiul tarifar apare cand tensiunile economice fac ca fiecare incearca sa prioritizeze consumul resurselor in intern, in detrimentul externului. Cand vaca avea lapte de muls, bancile austriece erau dornice sa investeasca in Romania. Acum cand lapte nu mai e, pleaca de la vacile noastre si se pastreaza furajele doar pentru vacile lor, ca nu cumva sa moara de foame. Astfel, romanii reactioneaza si ameninta cu taxari. Asa au facut si unguri, la ei razboiul tarifar manifestandu-se deja de ceva timp. Razboiul tarifar este insa limitat de tratatele internationale existente: de exemplu, in UE tarile nu pot sa impuna taxe vamale produselor din extrerior. Alte state insa pot, de exemplu China a interzis vanzarea de minereuri rare catre Japonia, iar Rusia, anul trecut a interzis exportul de produse agricole. Rolul razboaielor tarifare este de a ajuta economia interna impunand diverse piedici intrarilor din afara care altfel ar inhiba orice dezvoltare interna. De asemenea, razboiul tarifar poate impune anumite restrictii unor iesiri de resurse, in vederea focusarii acestora spre necesarul intern. Asta cere acum Austria, asta a facut Rusia prin interzicerea exportului de grane. Bineinteles, cand razboiul tarifar se va extinde si va lua avant, toti vor avea de pierdut, mai ales cei care nu au canale de export solide, cum ar fi Romania care e dependenta de exporturile catre UE. Razboiul tarifar nu face decat sa minimixexe globalizarea, sa fragmenteze comertul si investitiile, sa schimbe practic total paradigmele actuale ale economiei globale care si-asa a fost lovita crunt de criza creditelor si de scaderea cererii.

Controlul preturilor este o etapa disperata: cand productia este din ce in ce mai mica si exista riscul hiperinflatiei, guvernele impun preturi maxime producatorilor pentru a evita explozia preturior si explozia saraciei. Ca rezultat, piata neagra infloreste si economia intra intr-o zona sumbra de subdezvoltare. Romania a mai cunoscut aceasta etapa in perioada de tranzitie, anterioara liberalizarii preturilor. (Sursa: Războiul tarifar la orizont)

As incepe cu o mica paranteza: ce s-a intamplat recent in Bulgaria unde statul a dat in cap cresterii pretului la energia electrica din cauza ca au iesit oamenii in strada este un mic exemplu de control al preturilor care nu isi are locul intr-o economie de piata fireasca unde pretul energiei creste sau scade in functie de cerere si de productie. Situatia concreta, cu ajustarile cerute de UE, cu certificatele verzi, cu aspectele politice etc  – toate sunt detalii nesemnificative, in realitate, daca istoricii economiei bulgare vor privi peste ani si ani acest episod, cu siguranta il vor plasa la capitolul “controlul preturilor”.

Prima mare batalie in razboiul tarifar este Germania-China si frontul este panourile solare:

8 Mai 2013: Comisia Europeana a aprobat tarife pentru panourile solare fabricate in China, raspunzand astfel plangerilor de dumping al preturilor facut de chinezi. (Sursa: Spiegel)

27 Mai 2013: Cancelarul german Angela Merkel s-a angajat sa ia masuri pentru a evita razboiul tarifar care mocneste intre China si UE in prima vizita a noului premier chinez in Germania.  Ambii lideri au facut apel la dialog (Sursa)

Ca in orice razboi, nici nu stii de unde incepe si cum se termina. Este insa evident ca de el vor avea parte mai ales tarile care produc foarte mult si care se lupta pe viata si pe moarte pentru a-si mentine cota de piata si pentru a nu pierde pe nici un sector. China a mai avut acum cativa ani un razboi tarifar cu Japonia cand a interzis exportul de minereuri rare. Acest conflict a avut insa si o componenta ne-economica care tine de conflictul cu privire la insulele revendicate de chinezi, dar evident aceasta este doar o scuza. Japonia nu a raspuns atunci, pentru ca nu prea avea cu ce. A raspuns insa anul acesta prin doborarea yenului cu peste 25% doar in cateva luni. Astfel bunurile japoneze devin mai ieftine si prin urmare mai competitive pe piata mondiala, in detrimentul celorlalti producatori dintre care ei mai mari sunt China si UE. Nu e de mirare ca aceste razboaie se duc intre marile economii, care produc mult si exporta mult: China, Japonia, Germania.

Desi poate unii ar fi tentati sa consiedere aceste neintelegeri si dispute ca ceva firesc intr-o economie mondiala, ba poate chiar ca pe un semn bun care arata ca noi tehnologii apar si se dezvolta si au ajuns pana in punctul in care sa creeze astfel de probleme legate de dumping de preturi si control al preturilor. Ar fi asa, daca cifrele ar da vreun semn bun cu privire la revenirea economiei la nivel mondial. Sa facem asadar o mica recapitulare:

– SUA: mentalul general este ca economia incepe sa isi revina incet-incet, ca sunt niscavai sectoare pozitive, cum ar fi imobiliarele; in realitate insa somajul este inca in crestere, consumul a scazut la cote din ce in ce mai joase si chiar daca productia se misca si exista multe companii care se intorc acasa pentru a produce cat mai aproape de baza de clienti, nici nu putem vorbi macar de inceputul unei reveniri. De ce? Pentru ca FED-ul inca tipareste 85 de miliarde de dolari lunari pentru ca guvernul sa faca fata cheltuielilor. Deficitul a fost redus dar este inca pe minus, iar veniturile din taxe – care au fost marite destul de mult – inca nu cresc si inca nu acopera indeajuns pentru ca FED-ul macar sa aiba curaj sa taie de la 85 mld la 75 mld lunar. Asadar, departe de a vorbi despre revenire

– Europa: economia este in al saselea trimestru consecutiv de scadere, nu mai avem tensiuni ca acum un an cu Grecia sau Spania, dar doar ce-am scapat de Cipru si am vazut cum butoiul de pulbere inca este periculos; costurile de finantare ale statelor au scazut pe baza sustinerii de catre BCE insa soldul datoriilor creste si restructurarile inca nu s-au facut. Practic nu exista tari in Europa unde sa aiba loc reforme reale, unde sa vedem masuri anti-criza care sa functioneze, tentative de a stimula cresterea intr-un mod eficient: totul se bazeaza pe tiparirea de bani si pe taieri. Profiturile companiilor – acolo unde mai exista – sunt bazate pe exporturi, consumul fiind in scadere, si pe taieri de personal si reduceri de cheltuieli.

– China: cresterea economiei s-a incetinit si consumul intern inca nu a prins avant pentru a compensa scaderea cererii pe piata mondiala. China are nenumarate probleme (somaj, finante in ceata, inftrastructura mult prea umflata si ineficienta, discrepante mari in dezvoltarea regionala si a societatii in general) incat multi o plaseaza in primele locuri de unde ar putea sa se iveasca o noua criza majora

– Japonia: dupa ce a inregistrat in premiera in istoria recenta o balanta de comert pe negativ (mai multe importuri decat exporturi), politicienii japonezi au inceput si ei sa tipareasca yeni pentru a incerca ca prin devalorizarea monedei sa stimuleze exporturile. Masura a avut insa efect negativ si nu a facut decat sa scumpeasca importurile si sa loveasca puternic in increderea in moneda japoneza, ceea ce va produce probabil pe viitor un domino al retragerii de pe yen a investitorilor pe masura ca dolarul isi recupereaza – prin comparatie cu celelalte monede – statul de rege al valutelor

In concluzie, avem o perioada de acalmie si stagnare in care nu prea avem la ce sa ne aseptam pozitiv la nivel mondial dar nici tensiuni prea mari nu exista cu exceptia unui potential conflict in Orientul Mijlociu, care insa este putin probabil. Insa evenimente punctuale, precum conflictul dintre China si Germania ne pot da indicii unde ne aflam in marsul nebunesc catre un nou razboi mondial care cu greu va putea fi evitat in urma crizei actuale.

UPDATE 4 Iunie 2013

Comisia Europeana (CE) a anuntat marti infiintarea unor taxe provizorii pe panourile solare chinezesti, in pofida reticentelor mai multor state ale Uniunii Europene (UE) si a temerilor de represalii comerciale din partea Beijingului. (Sursa)

Carnea de cal, șubrezimea status-quo-ului și războiul comercial

Va vine sau nu va vine sa credeti si scandalul carnii de cal este tot o consecinta a crizei financiare si se pot face multe paralele intre varii componente ale acestui scandal cu problemele din sistemul financiar si din intreaga economia. Voi trata doar trei dintre acestea:

  1. presiunea inflationista are manifestari nu doar in pretul vizibil, ci pe multe alte planuri
  2. “marketingul” scandalului a scos la suprafata tehnicile de razboi comercial (sau vamal) care in intreaga schema a crizei deja avanseaza inca un pas catre razboiul armat;
  3. o data cu acest scandal, s-a dat pe fata si ineficienta (ca sa nu spunem irelevanta) “normelor” europene; daca in domeniul alimentatiei frauda este atat de putreda, va imaginati ce se intampla in domeniul bancar?

1. Presiunea inflationista 

Tiparirea de bani cu care bancile centrale cumpara obligatiuni ale guvernelor care au preluat datoriile bancilor private va produce mai devreme sau mai tarziu hyperinflatie. Multi se temeau ca aceasta urma sa dea navala peste noapte, insa nu s-a intamplat asa. In schimb asistam la inflatie permanenta accelerata dar care nu intotdeauna loveste in aceleasi locuri cu aceeasi putere (in aceleasi tari si pe toate categoriile de produse si servicii) si mai ales nu loveste doar in pret – cu deosebire in aceasta perioada de inceput a inflatiei. Spun inceput pentru ca atat ca timp cat si ca intensitate, ce am asistat in ultimii 2-3 ani este doar o mica felie din saracia generalizata si controlata care ni se pregateste. Asadar, economia incearca sa supravietuiasca, piata libera face tot ce poate pentru a regla problemele si atunci cand nu are incotro, se ajunge unde se ajunge. De ce si-ar fi riscat unii patroni pielea folosind carnea de porc drept vita cand si-asa puteau foarte bine sa duca un trai linistit facand afaceri cinstite si cu carne de vita? Din lacomie? Usor de zis si prea superficial. Sa intram mai in adancime. Sa presupunem ca la un hypermarket vin doua firme A si B care ofera lasagnia la 2E si alta la 3,5E. Pe care credeti ca o va alege hipermarketul? Pe cea cu 2E evident, deoarece fiind criza, oamenii nu mai au bani si cauta sa cumpere cele mai ieftine produse. Asta desi, la produsele mai scumpe si hipermarketurile pot sa adauge adaos mai mare, deci in general un hypermarket ar accepta mai multi furnizori, eu discut aici doar de produsele principale, de baza. Sau mai exact de acele promotii care se gasesc la marginea rafturilor si pe care mai toata lumea le cumpara pentru ca neavand bani, putini sunt cei care mai doresc calitate sau varietate: pretul bate tot.

Deci presiunea la furnizor (producator) este atat de puternica incat efectiv nu prea mai exista loc pe piata pentru cei care nu ofera pretul minim. Iar ca sa produca ieftin, producatorii ce fac cand si-asa costurile lor se maresc (credite greu accesibile, energie in crestere, materie prima in crestere, impozite in crestere, etc) si cererea le scade – deci trebuie sa iese pe profit avand costuri din ce in ce mai mari si vanzare din ce in ce mai slaba? In mod normal, ecuatiile matematice ne indreapta spre marirea pretului ca singura alternativa inaintea falimentului sau a altor tehnici de jujitsu antreprenorial. Ceea ce nu prea cunosc consumatorii este ca pentru a mentine sau a micsora preturile in aceste conditii nasoale, producatorii fie taie din calitatea ingredientelor, fie din cantitate (unde se poate). Ce este grav in cazul de fata este ca aceasta taiere s-a facut unde este ilegal si unde riscurile sunt mari.

Ca sa ma explic mai bine, voi da un alt exemplu de “downgrade” al unui produs din cauza scaderii puterii de cumparare. Cu peste doi ani in urma, cand vanzarile auto abia incepusara sa pice si guvernele nu lansasera inca programele rabla prin care sa propteasca cererea de masini noi, Toyota a lansat un apel catre furnizorii sai: taiati preturile la piese sau veti fi inlocuiti. Care este legatura cu presiunea inflationista aici? Legatura este ca daca pretul vacii, al energiei si al altor costuri nu ar fi crescut, producatorii puteau sa mentina pretul lasagniei atat cat era si alta data si sa nu fie nevoiti sa inlocuiasca un ingredient cu altul mai ieftin si sa isi asume asemenea riscuri. In cazul Toyota, schimbarea unor “ingrediente” s-a facut pe fata si are o alta dimensiune insa contextul este acelasi: scadere cerere si crestere costuri.

2. Razboiul comercial

Scandalul acesta a insemnat mana cereasca pentru producatorii din vest care erau atacati de mica industrie alimentara romaneasca care dupa ani de zile de reforme, investitii si tehnologizari incepuse cat de cat sa inceapa sa exporte in vest. Evident ca fiecare tara cauta sa castige ceva din acest eveniment: britanicii arata cu degetul spre francezi, francezii spre ciprioti, cipriotii spre italieni, italienii spre romani, germanii spre romani, britanicii spre romanii etc. Nu ne putem noi pune cu masinaria de marketing a vesticilor si mai ales in domeniul alimentar unde imaginea conteaza imens. Pierdem astfel din acest conflict si intensitatea lui nu este decat inca un semnal ca ne apropiem incet-incet de razboiul tarifar, chiar in UE unde statele vor incepe sa gandeasca taxe si sisteme prin care sa protejeze proprii producatori. Este adevarat ca optiunile sunt limitate avand in vedere tratatele aflate in vigoare, dar cand criza este mare, solutii se gasesc [1]. Daca Europa de Est nu are mari pretentii si nu se poate ridica la acelasi nivel cu “fratii” mai mari din vest, cat timp credeti ca vor mai rezista italienii si francezii ca nemtii sa le preia toate pietele si productia lor sa scada drastic. Piata comuna a fost frumoasa cata vreme vesticii aveau unde sa exporte si aveau o piata de desfacere care sa sustina o crestere economica. Acum asistam la procesul invers, din ce in ce fiecare tara isi va apara mai puternic si mai ferm interesele economice care sunt mai ales legate de apararea producatorilor locali. Daca razboiul valutelor incearca sa ajute producatorii prin mentinerea unor costuri de productie cat mai mici, razboiul comercial intervine mai ales atunci cand cel valutar nu prea mai poate face mare lucru. In cazul de fata, scandalul carnei de cal nu este un exemplu tipic de razboi comercial, ci este doar interesant cum masina de propaganda a unor state s-a folosit de el pentru a puncta si pe frontul razboiului comercial. Stiu ca spun lucruri care par SF la noi, dar prin alte tari care au suveranitate, lucrurile stau cu totul altfel. Credeti ca doar de amuzament rad baietii de la Top Gear de Dacia?

3. “Normele” europene

Romanii au o falsa impresie despre UE si in general vad Europa cu o falsa masca de infaibilitate. Daca in domeniul alimentar o frauda de asemenea amploare a putut sa se desfasoare, va imaginati ce se intampla in domeniul financiar? Nu ca nu s-ar fi descoperit deja scandaluri si fraude si pe-aici, dar daca acolo unde se lucreaza cu marfa tangibila, norme stricte si inspectii riguroase, devierile sunt atat de mari, cu atat mai mult hotia si frauda este o componenta intrinseca in sistemul financiar in care ne incredem cu atata orbire incat abia-asteptam sa intram si noi in Schengen si sa aderam la Euro. Se intreba un om de afaceri din industria alimentara cum inspectorii francezi nu s-au mirat cand au vazut la o firma ca are intrare de x tone de cal si in produsele fabricate nici unul nu are pe eticheta carne de cal. I-as raspunde eu: s-au mirat, i-au intrebat pe patroni, au luat spaga si au tacut. Cu greu putem crede ca asa ceva se intampla in Europa in care noi ne dorim cu atata ardoare sa aderam la ale ei marete valori, dar tare mi-e teama ca valorile europene nu sunt cu nimic mai nobile si mai frumoase decat invalorile balcanice si mioritice. Bineinteles cu unele nuantari … dar care nu fac decat sa confirme regula.

 

Peg-ul francului de euro: încă o etapă de război tarifar

Pentru ca elvetienii nu au tiparit franci indeajuns, in timp ce americanii au tiparit cateva trilioane iar zona euro se afla in pragul colapsului iminent, francul s-a intarit. Banca Centrala a Elvetiei putea pur si simplu sa tipareasca bani si sa le dea la oameni ca sa beneficieze astfel de increderea pe care oamenii o au in economia elvetiana. Insa pentru ca popoarele nu trebuie sa beneficieze de nimic, daca cand e lipsa de bani se tiparesc, cand sunt prea multi bancile nationale intervin si cauta sa tina sub control cursul prin alte mecanisme decat cele ale economiei de piata.

Dar sa ii lasam pe elvetiei cu ale lor si sa tratam rece si de la departare acest eveniment. Dupa parerea mea, manevra nu se incadreaza decat in contextul razboiului valutar, poate chiar la granita cu razboiul tarifar, avand in vedere mai ales si termenii folositi de BCE in anuntarea acestei bravari:

Cu efect imediat, nu vom mai tolera o rată de schimb sub nivelul minim de 1,20 franci elveţieni pentru un euro. SNB va impune acestă rată minimă cu maximă determinare şi este pregătită să achiziţioneze masiv valută.

Despre razboiul valutar am mai discutat aici. Nu stiu insa daca am mentionat clar acolo ca razboiul valutar nu este decat precursorul razboiului tarifar. Dupa ce vor termina cu devalorizarea valutelor proprii, pentru ca sa sustina pe linia de plutire economiile proprii, tarile vor impune din nou tarife comerciale si chiar limitarea preturilor pentru a evita hiperinflatia. Si aceasta etapa este doar inca un pas catre razboiul mondial, asa cum s-a intamplat si in anii 30.

1 2 3 6